De exemplu, dintr-o uncie de 31 de grame se poate obţine o foiţă ce acoperă peste 30 de metri pătraţi, uncia fiind o unitate de măsură folosită azi mai ales în Anglia, cu greutăţi cuprinse între 28 şi 35 de grame. Din aurul trefilat se poate obţine un fir de până la 90 de kilometri. Apoi, punctul de topire este de 1.062,2 grade C, iar cel de fierbere, de 2.960 grade C. În pămînt, aurul se află sub formă de cristale cubice, dispuse în filoane orizontale. Dar şi sub formă de praf amestecat cu pământ. A fost şi este folosit din cele mai vechi timpuri, faraonii egipteni făcând, se pare, începutul - masca mortuară a lui Tutanhkamon, pe care am văzut-o la muzeul din Cairo, uimind lumea prin frumuseţea şi fineţea realizării ei. De asemenea, se ştie, aurul a fost cinstit de preoţi, comentat de filosofi, cântat de poeţi, încât tot ceea ce s-a scris despre el ar alcătui o bibliotecă de proporţii. Aproape toate statele lumii s-au bătut şi se bat pentru aur, pe toate continentele s-a căutat aur şi s-au deschis exploataţii.
Este cunoscută aventura căutătorilor de aur din California americană, un El Dorado în care s-au întemeiat oraşe, devenite apoi fantome ale unui trecut agitat din care n-au lipsit crimele şi bolile devastatoare. Cum este, de asemenea, cunoscută istoria aurului dacic din zona Apusenilor noştri, despre care se spune că, de fapt, el a fost motivul adevărat al războiului cu romanii. Numai că, iată, aurul dacic mai face furori şi astăzi dacă ne gândim numai la căutătorii mai recenţi care, înarmaţi cu detectoare moderne, au scormonit, optimişti şi cu înfrigurare, munţii "dacici", descoperind acele minunate braţări de aur pe care apoi le-au comercializat ilicit. Acţiunea acestor căutători de aur este un semnal concret şi semnificativ ce demonstrează că "febra aurului" mai are cote înalte. Aceasta a dus, între altele, la "războiul" declaţiilor pro şi contra unei exploatări propuse statului român de o corporaţie canadiană. Cei pro contează pe sumele uriaşe obţinute din valorificarea unei mari cantităţi de aur şi argint care, zic ei, ar scoate ţara din fundătura financiară în care a intrat, iar cei contra aduc argumente privind distrugerea mediului şi a acestui sit arheologic socotit unicat şi istoric. Dar îi doare, zic ei, şi faptul că procentul oferit României este mult prea mic.
În sfârşit, locuitorii din Roşia Montană sunt, în general, pentru viitoarea exploatare, dorind nu numai să reia o meserie moştenită din moşi-strămoşi, ci şi un câştig pe măsură, care să-i scoată din sărăcia lucie de azi, căreia încă i se mai potrivesc versurile cunoscute ale lui Goga :"Munţii noştri aur poartă /Noi cerşim din poartă-n poartă..." Apoi, cât de valoroase sunt rezervele de aur de la BNR ne-a spus clar dl guvernator, Mugur Isărescu: ele sunt garanţia neintrării în "insolvenţă" a ţării. Iar faptul că, în cele din urmă, ministrul Culturii a dat "dezlegare" la proiect a fost primit cu urale de locuitorii zonei, bucuria lor fiind vădită şi prin scrisoarea de mulţumire publică semnată de primarul din Roşia Montană. În sfârşit, s-a gândit cineva şi la ei!
Revenind la aurul din Apusenii noştri, m-a impresionat cercetarea unui istoric clujean, Robert Nagy - completată apoi şi de istoricul T. Pavel - care a dezvăluit, din arhivele vremii, un fapt mai puţin ştiut. Anume, exploatarea aurului din Apuseni de către... germani, în perioada dualisului. Pe vremea aceea, o mare firmă germană de minerit şi chimicale şi o societate de la Gotha au cumpărat de la Ungaria dreptul de a investi în Ardeal. Firma respectivă a achiziţionaat mine în comitatul Hunedoara şi Alba de Jos, acestea ajungând, în 1887, în posesia societăţii intitulate Cei 12 Apostoli de la Runda. Aceasta a deţinut nouă mine la Zdrahont şi Valea Arsului. Acestea au produs, în anii 1889-1890, cu cei 1.000 de muncitori angajaţi, 688 de kilograme, ceea ce a reprezentat o treime din producţia auriferă a Ungariei de atunci. A fost întemeiat cel mai mare complex de exploatare a minereurilor aurifere de pe continentul european, precizează autorul cercetării. Este vorba despre minereul aurifer extras din cinci mine, anume: Valea Morii, Gura Barza, Valea Arsului, Ruda şi Musari. Exploatare care a impus şi alte investiţii conexe, o cale ferată în zonă, iluminatul electric şi linii telefonice până la sediul central al firmei din Apuseni, stabilit la Brad. Punând accent mereu pe modernizarea exploatării în spiritul inventiv al germanilor, producţia de aur a sporit considerabil. Dacă între 1864 şi 1885, societatea a produs 60,160 kg de aur, între 1910 şi 1911 cantitatea a fost de 1.694,894 kg, imensă pe atunci. Nu e de mirare deci că a coborât spectaculos şi preţul de cost: de la 34,45 coroane, între 1884-1885, la doar12,10 coroane în intervalul 1910-1911.
Iată o completare fericită a cercetării clujene la istoria milenară a aurului din Apuseni, care, în toate timpurile, a atras privirile(uneori lacome) ale unor investitori străini, dacă noi, românii, nu putem găsi resurse să-l exploatăm în regie proprie. După modesta mea părere, un program făcut cu Uniunea Europeană ne-ar fi scos din acest marasm, iar de întreaga bogăţie ar fi urmat să beneficieze exclusiv România. Dar, mă rog, "şi aşe" e bine! Românii, în multe împrejurări ce puteau oferi avantaje evidente, au stat cu braţele încrucişate, copleşiţi de logoreea şi de promisinile altora. Avea dreptate Cioran să ne considere cum ne-a considerat, de parcă un blestem pluteşte asupra ţării şi poporului nostru, o dramă care continuă şi azi, văzută clar cu ochiul liber... Să ai, de exemplu, 4 milioane de hectare de pământ agricol nelucrat şi să aduci alimente de la export - ce mărturie mai grăitoare poţi avea?!
