Apar echipajele de descarcerare, echipele de televiziune, se adună lume, sunt aduse macarale.
Trăim cu sufletul la gură vreme de câteva ore. Se desfăşoară acţiuni costisitoare, chirurgii trec la treabă şi dacă nenorociţii aceia scapă cu viaţă nu mai au altă posibilitate decât să trăiască din ajutoare sociale. Pentru că pentru hoţii de fier vechi nu există pensii speciale. Rămân ologi, fără să aibă pe cine da vina. Iar patronii firmelor care exportă fierul vechi, care încarcă de-a valma capace de canal (pe care primăriile trebuie să le înlocuiască urgent şi pe bani publici), cabluri de cupru sustrase de la calea ferată (alte potenţiale accidente), aceştia se îmbogăţesc, cu conivenţa direct interesată a celor care îi protejează. Un carusel pe care nu-l opreşte nimeni. Ar trebui poate înfiinţată o poliţie specială - poliţia fierului vechi. De ce să nu existe o poliţie a fierului vechi câtă vreme nenorociţii aceia de căutători se numesc hoţi de fier vechi?
Şi iată că trăim şi azi din fierul vechi al fostului regim, aşa cum viermii se nutresc din carnea unui cadavru. Un cadavru imens răspândit prin gări şi triaje, prin curţile pline de buruieni ale fostelor uzine, prin cariere părăsite pe unde au mai rămas cupele excavatoarelor delabrate, prin halde cu vagoneţi cufundaţi în nisip, prin porturi în care vapoarele ruginesc în apa sărată, prin şantiere nefinalizate în care scârţâie în vânt macarale abandonate. Până în ultimul sătuc, unde găseşti scheletul unui tractor şi al cântarului pe care se oprea cândva remorca plină cu orz.
Toate aceste fiare răsucite şi mirosind încă a ulei ars par vertebrele şi coastele de care trebuie să se ocupe paleontologii. Până când fierului vechi i s-a dat un preţ şi au apărut aceste centre de colectare, de multe ori înfiinţate tocmai acolo unde fierul zăcea în plin soare.
Şi atunci a început nebunia, au apărut trenurile pline ochi cu fierătanii, în care ajung şi boghiurile vagoanelor nesupravegheate, au apărut căruţe trase de cai obosiţi prin tot Bucureştiul care mută fierul de colo-colo, ţiganii din sate care-l duc cu bicicleta, scotocitorii peste care, cum spuneam, se prăbuşesc agregate şi concasoare uitate pe terenuri virane. Ai fi crezut că în doi ani ţara devine de-a dreptul curată. Caroserii de automobile aburcate în căruţe au devenit deliciul fotografilor care au surprins vehicule de marcă purtate spre groapă de vehicule antedeluviene. Au început sustrageri de noapte de la Sidex, de-a dreptul din uzine, circumscripţiile de poliţie au început să geamă de această varietate nouă de hoţi - hoţii de fier vechi. Şi nou câteodată. S-au furat şine de la CFR scoase din buloane, cablurile de semnal au fost tăiate şi furate pe kilometri întregi, punând în primejdie transportul şi viaţa pasagerilor din trenuri. Au dispărut crucile de fier din cimitire, lăsând mormintele anonime - simple moviliţe de pământ.
Se fură bronzul statuilor, literele turnate în frontispicii, plăcile comemorative, porţi de fier ale caselor nelocuite (sau locuite), capace de canal - lăsând găuri în trotuare prin care mai dispare câte-un muncitor matinal cu servietă cu tot. Metale neferoase, mai scumpe, cum sunt arama şi aluminiul, se topesc văzând cu ochii. Vapoarele flotei au luat-o iavaş spre Turcia, unde au fost tăiate şi retopite, lăsându-şi căpitanii să intre în politică. Ce altceva să facă? Patronii firmelor de colectare au început să-şi cumpere fiare noi, marca "Mercedes". Poliţia spune că e depăşită. Undeva în Dolj, de la o asemenea firmă de colectare s-a confiscat impresionanta sumă de 25 de miliarde, care nu se regăsea în scripte. Lei vechi, gata să fie transformaţi în lei noi. Punând capac la toate, au început să apară şi ghiulele de tun, dezgropate şi predate nonşalant la fier vechi, gata să explodeze prin furnale.
Iar din faţa uşii mele a dispărut grătarul care nu cântărea mai mult de un kilogram. Nou-nouţ.
Alexandru VLAD
