La începutul anilor ’90, cuvântul de ordine era liniştea.
Cu zâmbetul lui larg şi perfid, dl. Iliescu propovăduia nevoia de linişte pentru ca puterea să poată lucra cu spor. Opoziţia era imaginată ca o muscă verde de latrină, care face zgomot şi împrăştie microbii dezbinării naţiei, drept pentru care merită stârpită cu lovituri precise de târnăcop, la kilometrul zero al democraţiei. În 2004 am schimbat paradigma, alegându-l pe dl. Băsescu, care, de la bun început, ne-a ameninţat că va fi un preşedinte-jucător şi ne-a vorbit despre neajunsurile liniştii asurzitoare cu care ne obişnuiseră antecesorii. Conflictul perpetuu întreţinut de preşedinte a devenit pretext pentru opoziţie de a anunţa dictatura şi a evoca nostalgic liniştea de odinioară. Încă suntem tot acolo, în punctul în care politica fără conflicte manifeste a devenit de neimaginat. E adevărat că progresul se naşte din conflict, din lupta ideilor, din negocierea dintre părţi, din compomisuri şi, finalmente, dintr-un dorit consens obţinut nu fără trudă. Cu condiţia esenţială ca luptele să se poarte pe mize importante şi de interes general.
Ce vedem astăzi în forul public? Nenumărate lupte orbeşti, majoritatea, dacă nu toate, duse pe mize personale ale unor indivizi ajunşi temporar în fruntea bucatelor. Primarul Clujului trăieşte astăzi spaime personale, sub spectrul unor zile petrecute la beci, coleg de celulă cu vicepreşedintele Consiliului Judeţean. Fără date din dosare, nu am nici o reţinere să înţeleg, subiectiv, că taberele adverse din PDL Cluj au ajuns într-o fundătură a dialogului, de unde nu se poate avansa fără sacrificii ritualice. Conflictul, când mocnit, când pe faţă, dintre domnii Apostu şi Tişe este la faza loviturilor sub centură. Primii au mutat cu pionul Bica, pe care l-au eliminat din joc preventiv, vreme de 29 de zile. Adversarii s-au repliat urgent şi au dat şah la primar, reamintindu-le clujenilor porecla sa, intrată în cultura populară: "Fifty-fifty". Atât se cunoaşte deocamdată, însă micile frecuşuri de pe plan local se manifestă însutit peste tot în ţară şi cu atât mai mult la Bucureşti, unde mizele şi mafiile personale sunt pe măsură.
Într-o lume paralelă, găsim alţi combatanţi, mai abulici şi puţin mai lihniţi de foame, că n-au mai ros din ciolanul puterii cam de multişor. Victor "Procurorul" Ponta şi Mircea "Prostănacul" Geoană nu mai încap la aceeaşi masă, după ce şeful Senatului a plecat până în America, unde a dat un interviu pentru televiziunea Fox, în calitate de lider al opoziţiei de la Bucureşti, fără să anunţe eminenţele cenuşii ale USL. Foc şi pară s-a făcut "Procurorul", tunând pe mai multe voci că loc de amândoi nu mai poate fi în acelaşi partid. Precum doi duelişti medievali, şi-au pus pe feţe măştile de duri, şi-au adunat în jur acoliţii şi, urmând tradiţiile recente ale duelurilor politice, şi-au apucat vârtos poalele cu ambele mâini şi şi le-au trântit în cap, ca doi bărbaţi politici destoinici, cum îi ştim. Fireşte că din această poziţie ne este tot mai greu să-i deosebim... totuşi, care dintre ei o fi "Prostănacul"?
Prietenul lor din gaşca de la bloc, şef peste liberalii vopsiţi din PNL, are în aceste zile vreme să-şi aranjeze freza pentru următoarele cafteli, privind în spate cu nostalgie la cele care au trecut. De pildă, dl. Antonescu şi-a găsit recent să lupte, din inerţie, cu dl. Pleşu, care aproape că îi redevenise aliat de conjunctură. L-a făcut laş, laolaltă cu amicul Liiceanu, acuzându-i că nu protestează destul la ieşirile mitocăneşti ale şefului statului: "Nu au curaj, tac mâlc. Pentru că e uşor să-l înjuri pe Ponta. Este chiar obligatoriu să-l înjuri pe Antonescu. Dar e mai greu să-l înjuri pe stăpânul pe care, în fine, ţi l-ai căutat de pe timpul lui Ceauşescu, dar l-ai găsit abia acum", spunea la o întâlnire cu primarii PNL.
Excepţionale replici, mare retorist! Într-un mod admirabil, puiul şi-a depăşit cioara, iar dl. Antonescu are marele merit de a fi reuşit să-l întreacă în grobianism şi neamprostie pe însuşi preşedintele Băsescu, dictatorul pămpălău care le permite tuturor tonţilor să-l bruftuluiască seară de seară, punându-i în pericol supremaţia în buruienoşenia limbii. S-o ia naiba de politică, noi suntem aici să vorbim discuţii de-a-n boulea, pe programe şi doctrine, sau să ne înjurăm unii pe alţii? Domnilor Pleşu şi Liiceanu, n-aţi înţeles nimic, parol! Lăsaţi-ne cu poveştile alea cu "interesul public" şi alte băsisme de-astea de doi bani, că-s fumate de mult. Numai Dictatorul le mai agită din când în când, ca să distragă atenţia de la necazurile ţărişoarei, ale boborului. Jos dictatura, sus înjurătura! Băi, Băsescule, ia mai hai sictir de-aici, că venim noi imediat şi te băgăm direct la zdup!
Sunt detalii frânte ale aceluiaşi peisaj de ansamblu. Portretul în tuşe groase al elitei conducătoare pe care a reuşit acest popor să o producă. Indignaţi-vă, că o faceţi degeaba. Priviţi-vă în oglindă cu atenţie, până când, în spatele privirii hăituite de spectrul nesigur al unei ameninţătoare zile de mâine, vă veţi întâlni acea privire sticloasă şi rece care trădează lipsa de scrupule. Ei sunt ca tine, nimic mai mult, atâta doar că au înţeles mai devreme că se pot căpătui mai simplu printr-o carieră politică, mai ales că oricum nu erau în stare să facă o meserie. Şi-au urmărit destinul, cariera şi, mai ales, interesele proprii, simple, umane, profitând că există destui oameni care să-i creadă atunci când bat ei câmpii despre proiecte, programe, pensii, salarii mărite şi Uniuni Europene în care câinii se plimbă blânzi cu covrigi în coadă. Priviţi-i şi priviţi-vă! Interesul personal este tot ce ne mână pe toţi în lupta de zi cu zi. Vrem să supravieţuim cu cât mai puţin efort şi să lăsăm în urma noastră nişte urmaşi reuşiţi, pentru care supravieţuirea să fie şi mai facilă. De nimic altceva nu ne pasă, pentru că acea conştiinţă a unei apartenenţe, în timp şi spaţiu, la o comunitate am uitat-o, dacă om fi ştiut-o vreodată.
Poate doar astăzi sau mâine vom putea lăsa deoparte această relativitate necesară a judecării elitelor şi vom alege nostalgia fecundă a altor modele, pe care constatăm că le-am pierdut într-o altă toamnă. Mâine se împlinesc 16 ani de la moartea lui Corneliu Coposu. Destinul lui politic s-a săvârşit în 1995, cu un an înaintea unor alegeri câştigate de Senior, din lumea cealaltă. Huiduit şi umilit în atâtea rânduri în timpul vieţii, i-a lăsat partidului său o moştenire atât de bogată, de care acesta nu s-a dovedit vrednic. Şi nouă, o grilă infailibilă de evaluare a unui om politic: "Calitatea de căpetenie pe care aş cere-o eu unui om politic este (...) fermitate în concepţii şi refuzul de a tranzacţiona principii. Eu cred că dacă aceste două calităţi sunt întrunite, omul politic respectiv are vocaţia de a dobândi încrederea şi chiar afecţiunea celor din jurul lui". Nici unul nu-l va contrazice. "Dar", îşi vor spune în gând, "la anul vin alegeri, să nu ne mai uităm spre trecut. Mai bine spre viitor, cu mizele sale mari şi personale."
