Foaie verde, măghiran / Eşti urmaş al lui Traian?

Cum nu ne-am împăcat încă defel cu trecutul, din când în când trăim episoade prezente din care abia de înţelegem câte ceva. Explicaţia este, de cele mai multe ori, în traumele unui trecut prea recent pentru a fi uitat şi prea îndepărtat ca să-l mai percepem drept periculos.

E bine, totuşi, să ţinem minte. Indiferent de forma instituţionalizată pe care o avea cenzura comunistă, aşadar înainte sau după desfiinţarea instituţiei dedicate (Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri, care a funcţionat între 1949 şi 1977), vigilenţa cenzorilor era dublată şi alimentată de o fabuloasă dorinţă de a intra în graţiile superiorilor ierarhici pe linie de partid. Excesul lor de zel dădea naştere, nu de puţine ori, la situaţii complet ridicole, greu de imaginat astăzi. De pildă, la începutul anilor '50, când au fost rescrise majoritatea manualelor şcolare, printre cele supuse cenzurii s-au numărat destule cărţi şi culegeri de matematică, fizică sau chimie scrise înainte de 1944, pentru acest simplu fapt sau pentru că nu subliniau cu destulă abnegaţie importanţa savanţilor sovietici la dezvoltarea ştiinţelor. În lumea teatrului, cenzura funcţiona, practic, pe faţă, existând liste cu piese interzise, liste care se îmbogăţeau pe măsură ce zelul "lectorilor" creştea. Mai mult, o sumedenie de cântece populare au fost interzise într-un timp din pricină că începeau cu formula cunoscută "Foaie verde...", care i-a sunat unui sârguincios al vremii ca fiind încărcată ideologic, trădând sorgintea legionară, deci inadmisibilă, a cântecului.

Pe de altă parte, existau destule texte, cântece, piese de teatru sau filme obligatorii pentru toată lumea. Acestea alcătuiau un insidios aparat de propagandă, organizat sub forma unor ritualuri de îndoctrinare care parazitau fără răgaz existenţa oamenilor. În ultimii ani ai comunismului, această pâclă ideologizantă era deja privită de mulţi drept o realitate imuabilă, care trebuia luată ca atare pentru că orice alternativă fusese suprimată. De pildă, ca elev în clasele primare, înţelegeam ca firesc să cântăm imnul naţional înaintea orelor de clasă, să-l privim cu oarecare evlavie pe Tovarăşul zâmbindu-ne de deasupra tablei şi să primim
cu mândrie simbolurile şoimilor patriei şi ale pionierilor, etape fireşti în devenirea noastră, până la stadiul de utecişti ş.a.m.d.

Imnul nu însemna nimic. Dintre milioanele de copii care îl cântau dimineaţă de dimineaţă, niciunul nu se simţea apropiat de acele versuri învăţate şi repetate mecanic. Nici de steag, nici de stemă, nici de uniformă, nici de conceptul de patrie sau patriotism, poate doar de şnururile colorate primite la transformarea în pionieri, care nu erau numai un icon al statului comunist, ci şi o recunoaştere a unor merite mai palpabile şi mai obiective. Prin urmare, în 1989, la trecerea spre o altă dimensiune paradigmatică a existenţei lor, românii nu erau uniţi de acel set de simboluri comune, recunoscute de toţi membrii comunităţii. Prin lipsa aproape completă a unei disidenţe organizate, nu reuşiserăm nici măcar să coagulăm un set advers de simboluri care să funcţioneze omogen în clandestinitate, pe care să le adoptăm acum oficial. Unii au murit, alţii au devenit liberi, Ziua Naţională s-a schimbat, imnul, steagul, stema aşijderea, uniformele au dispărut, patria
s-a dizolvat în istoria sa recentă şi fluidă, iar în numele acelei libertăţi primite drept nesperat cadou, unii dintre noi au decis că naţiunea nu mai are nevoie de simboluri sacrosancte, că toată retorica patriotică este perimată, că românii sunt leneşi şi hoţi, româncele sunt frumoase, dar curve, că avem o ţară, dar că e păcat că e locuită de un popor care se trage din Dracula, iar ţiganii care dau în bobi şi îşi înfundă degetele în buzunare străine sunt ceea ce am dat noi mai reprezentativ Europei. Nefiind legaţi identitar de simboluri valorizante, cu excepţia unor sportivi emblematici şi recunoscuţi peste tot, românii au devenit poporul care face dovada celei mai acerbe uri faţă de el însuşi, din câte cunoaştem.

Marţi seara, un bărbat înspre 50 de ani, cunoscut cântăreţ la nunţi, botezuri şi paranghelii, din proprie şi mărturisită iniţiativă, a cântat imnul naţional fără două dintre versurile sale, cele în care este evocat numele lui "Traian". Ulterior, a explicat franc motivul trunchierii imnului: "Dacă spuneam «Traian», se interpreta politic", a sunat clarificarea halucinantă. Este cea mai simplă exprimare a acestei traume colective pe care o trăim încă de pe vremea când "Foaie verde, măghiran" trecea ca imn legionar. Excesul de zel al cenzorilor, exercitat atunci asupra celorlalţi, a suferit o mutaţie blestemată şi s-a transformat într-o râvnă neînţeleasă a autocenzurii pe care nu mă feresc s-o asociez direct şi fără recurs drept scurtime de minte. Mare voce, prost stăpân, cum spunea un mucalit...

Episodul de marţi şi cel de la Unirea Principatelor, când imnul a fost fluierat copios de pensionarii militari (nota bene!) care protestau la adresa preşedintelui, nu spun absolut nimic despre relaţia tensionată dintre popor şi Traian Băsescu. Ele nu dau măsura urii cu care îl privesc nemulţumiţii pe preşedinte, ci a dispariţiei complete a sacrului dintr-un simbol naţional şi, drept consecinţă firească, a dispreţului de care are el parte.

Ştiţi ce e cel mai ciudat? Nici măcar nu sunt indignat prea tare de asta, pentru că nici eu însumi nu simt un ataşament teribil faţă de simbolurile naţionale. Ba chiar mă enervează că Ziua Naţională pică tot timpul iarna, când chermezele tradiţionale cu mici şi bere sunt tăiate (sau măcar scurtate) de ger, iar melodia de la imnul naţional mi se pare prea plângăcioasă pentru a reprezenta un popor ce s-ar vrea un puternic învingător al istoriei. Constatările rămân, cu sau fără indignarea mea. Altfel, îi invidiez admirativ pe franţujii care vibrează din toată fiinţa când se cântă La Marseillaise. Sau pe norvegienii care îşi poartă steagul peste tot prin lume, pe căciuli, rucsacuri sau pantofi de sport. La fel, pe toţi cei care au învăţat să îşi iubească naţiunea şi experimentează indicibilul sentiment prin acest simplu fapt: sunt mândri că îi aparţin.

PS.: În acest weekend începe Cupa Mondială la Rugby. Ai noştri joacă primul meci cu Scoţia, sâmbătă dimineaţa, la 4. Vă recomand, totuşi, meciul din aceeaşi dimineaţă, de la 11 şi jumătate. Veţi avea prilejul de a auzi "God Save the Queen" în interpretarea bărbaţilor din naţionala de rugby a Angliei. De fiecare dată e un spectacol unic, credeţi-mă.