Tolomaci, cum le era renumele, se adunau cu toţii într-un singur compartiment şi se ducea naibii toată conspirativitatea acţiunii. Văzându-i la un loc, tablagiul-şef le şoptea printre dinţi o replică intrată adânc în folclor: « Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi! »
După şi înainte de ’89, la diferite nivele, au fost obişnuiţi vreme de zeci de ani la rând să controleze complet pârghiile statului, iar de fiecare dată când vreun dezertor sau vreun donpişote neinspirat încerca să le strice ploile, se coalizau împotriva lui şi-l reduceau la tăcere. Simplu.
întâi de toate, au fost fascistoizii din Piaţa Universitãţii, cãrora li s-au bãgat repede minţile în cap şi panseluţele între dinţi cu târnãcopul, cu sprijinul bravilor oameni ai muncii cu ochi albaştri din subterane. Şase ani au stat liniştiţi, fãrã sã ia în calcul improbabila deşteptare a unui popor confuz şi abulic, dar cutremurul i-a lovit de unde nu s-ar fi aşteptat: un intelectual cu alurã christicã şi vorbã piţigãiatã a ajuns preşedinte şi dãdea semne cã ar vrea sã le strice viespãraia.
Timpurile erau complicate, iar Emil Constantinescu uşor de lucrat: o operaţiune în care sã fie implicat aiurea numele fiului sãu, alãturi de trafic de ţigãri, arme, muniţii, încãlcãri de embargouri, plus o presã însetatã de sânge proaspãt şi douã mineriade fierbinţi, sã aprindã minţile în toiul iernii. La câteva luni, preşedintele se declara învins de fosta Securitate, inclusiv prin apendicele sãu civil de la vremea respectivã, presa.
Un singur preşedinte a scãpat cu faţa curatã din douã (-trei, depinde pe cine întrebi) mandate prezidenţiale, Ion Iliescu, dar nimeni nu se mirã cum de a reuşit.
Scenariile de filme cu Steven Seagal, care ruleazã pe ecranele noastre zi şi noapte de câteva zile, seamãnã bine cu cele ce se întâmplau acum 10 ani. O serie de atacuri ce pare interminabilã la adresa preşedintelui Bãsescu, prin toate presupusele sale puncte vulnerabile, sunt menite nu doar sã-i erodeze scorul electoral, ci, în primul rând, sã-l convingã sã nu mai candideze.
« Traiane, tot noi, cei de care ai vrut sã te lepezi, IUDã, tot noi suntem la putere! », par a spune ei. Absolut întâmplãtor, tocmai acest apelativ l-a folosit şi Radu Mazãre într-o şedinţã (cicã) secretã a PSD-iştilor, la Turnu Mãgurele. Schema nu are nevoie de argumente, ci doar de lãtrãi, cât mai mulţi şi diverşi, în aşa fel încât sã parã unica voce a opiniei publice. Curând, se aşteaptã ca fabulaţia sã parã realã, simulacrul sã devinã realitate, iar Traian Bãsescu, oale şi ulcele.
Sã fie limpede: nimeni nu e într-atât de credul, încât sã creadã cã în dulapul dlui Bãsescu e lunã şi bec şi cã scheletele şi-au luat tãlpãşiţa din proprie voinţã. Trecutul sãu tenebros, începând cu misterul anilor de la Anvers, continuând cu ministeriatele de la Transporturi, vreme în care a deprins destule metehne ale elitei cleptocrate din epocã, sociopatia şi uneltirile ministrului Bãsescu din cadrul Guvernului Ciorbea, apoi secretele complicate ale afacerilor Ţigareta, când era, de asemenea, ministru, toate existã şi trebuie sã şi le asume ca atare, ca pe un trecut real.
însã parcursul sãu din ultimii 5 ani, acţiunile concrete sau simbolice cãrora le-a dat curs, reconfigurarea beneficã a instituţiei Preşedintelui, dincolo de statutul de spectator pe care îl atribuie şefului statului unele interpretãri constituţionale, sprijinul acordat unui proiect (greu şi vag conturat) al unei Românii în curs de modernizare şi consolidare a democraţiei, prezumţia de bunã-credinţã pe care m-a convins, de mai multe ori, sã i-o acord sunt argumente cã a pornit pe un drum al Damascului, iar asta i-a neliniştit de moarte pe mulţi.
Bunul-simţ comun nu mã lasã sã nu observ concertarea atacurilor la persoana sa şi a apropiaţilor sãi din zone de interes odinioarã opuse. « Mogulimea » aflatã în competiţie la baionetã pe o piaţã de presã în picaj, PSD şi PNL din familii politice antagonice, securişti ordinari şi oameni aparent respectabili, sub masca lor de politicieni din valul tânãr, şi-au fãcut un mod de viaţã din ura pentru un om, exprimatã umoral, în lipsa argumentelor valabile şi exerciţiului polemicii civilizate.
îmi voi alege un preşedinte al României, nu ambasadorul la Mormântul Sfânt. îmi doresc o Românie în care Punctul 8 de la Timişoara sã nu ajungã mãcar text în samizdat, dacã şansele sã se aplice sunt, de acum, cvasi-nule. Vreau sã mã reprezinte un om, nu un construct gol de conţinut, umplut cu magiun expirat de revoluţionara cu nume de cod Mama Soacra, specialista în plãcinte. Mi-e teamã de o Românie cu un preşedinte dat de PNL, partidul cel mai laş şi ipocrit din istoria recentã a ţãrii, care a creat premisele optime pentru delirul populist electoralist din care nu reuşim defel sã mai scãpãm.
Mi-e prea silã de conjuraţia pestriţã care coace schimbarea de gardã la Cotroceni pentru a o învesti cu cea mai micã formã de încredere. Mi-e prea teamã cã raptul şi arbitrariul vor deveni nu doar cãi de cãpãtuire, ci unicul mod de supravieţuire într-o ţarã care, în evoluţie naturalã, chiar într-acolo se îndreaptã.
Dupã 20 de ani, nici mãcar nu mai e nevoie sã vinã tablagiul-şef sã le spunã “Mai rãsfiraţi, bãieţi!” Şi acum se strâng în grupuleţe vesele şi pleacã în misiuni bine ticluite, atâta doar cã progresul tehnologic şi democratic (sic!) a rafinat mijloacele de acţiune. Lupii nu mai au nevoie de piei de oaie, nume conspirative, bãrbi lipite cu superglue şi ochelari de soare - pudra de la cabinele de machiaj ale studiourilor de televiziune şi eticheta passe-partout de “lider de opinie” sunt acum suficiente.
