Ce a mai rămas până şi din relaţiile noastre tradiţionale?... Zilele trecute apărea în cotidianul Le Monde un articol scris de o mână franceză, acuzând uşurătatea şi insolenţa ironiei sau a desconsiderării cu care românii sunt descrişi şi stereotipizaţi în spaţiul public şi mass-media din Hexagon; desconsiderare mărginind insulta şi care, să fi fost ea aplicată altor categorii etnice familiare francezilor (evrei, maghrebieni, africani), ar fi declanşat scandaluri publice de anvergură. Prin reacţie, cu ani în urmă şi cu frustrarea celui umilit, o serie de voci româneşti, mai mult sau mai puţin publice, îmbrăţişaseră un discurs anti-francez similar, agresiv şi denigrator, împrumutat din stereotipiile anglo-saxone. Suficient pentru ca, pe un fundal de nemulţumiri cumulat în timp, relaţiile franco-române să devină sensibile şi uşor inflamabile.
Cei care cunosc sau simpatizează profund ambele ţări nu pot fi decât agasaţi de excesele de părtinire ‘pro domo' venite din ambele părţi. Legat de Franţa prin multiple legături, mă tem că azi avem a face cu două naţiuni care, trăind rupte una de cealaltă, nu se mai cunosc şi nu se mai recunosc. Dacă în anii '20 şi '30 România făcea parte dintr-un sistem politic internaţional promovat de Franţa, susţinut de Marea Britanie şi Statele Unite, dacă elitele noastre erau cunoscute, active şi cântăreau la Paris - în litere, în artă, în politică - , iar societatea românească era în dialog cu una din marile puteri globale (şi prin aceasta cu alte două, decisive), al doilea război mondial şi Cortina de Fier au schimbat profund natura legăturilor dintre noi şi Franţa. Evoluţia socio-economică a fost inevitabil opusă, contactele culturale au ajuns formale şi sterpe prin ideologizare; decuplarea a fost considerabilă timp de câteva decenii. Regăsirea de după 1989 a prins forme neaşteptate. Pentru noi, în primul rând. În imaginarul românesc, Franţa rămăsese un amestec de literatură clasică, de artă, de Impresionism, parfumuri, modă, de Paris şi Provence. Stereotip pozitiv, dar deficitar şi costisitor pentru că nu permite, în România de azi, înţelegerea unor realităţi socio-economice, intelectuale şi politice franceze care contează infinit mai mult în relaţia cu noi. În ton cu noua orientare anglofilă (americanofilă), în România se cunoaşte extrem de puţin gândirea franceză din ultimele decenii, complexitatea ideologică şi diversitatea justificată a opiniilor politice, efortul considerabil făcut de francezi pentru a crea un model de societate şi economie demn a fi luat ca exemplu prin solidaritatea şi beneficiile oferite cetăţenilor (oricât ar costa o asemenea ambiţie). Scapă interesului românesc şi pasiunea perfecţionistă a francezilor, spiritul analitic şi cel critic, rafinat, articulat, sever şi vigilent. Tocmai din prisma acestui spirit critic evaluator, francezii admit cu greu, în ultimii zece ani, scuzele politicienilor români privitor la greutatea integrării unor grupuri sociale care se bucură (graţie UE) de drepturi civile europene. Între Sena şi Carpaţi, dialogul e niţel cam surd şi paralel, pentru că acolo unde Franţa - sătulă de două decenii de dulce-acru vagabondaj românesc - ar dori o strategie reală în domeniu (ceea ce ar elimina finalmente problema noastră "de imagine"), România se simte atinsă în identitatea ei. Ciudat ricoşeu. Întreba-m-aş, retoric, oare cum am reacţiona, noi, românii, dacă părţi din populaţia franceză, venită pe sub camioane şi sub trenuri, ar cauza, zilnic, în majoritatea centrelor urbane româneşti, nenumărate probleme: cerşetorie agresivă, jaf mărunt, trafic de persoane, fraudări de card, ş.a.? În 20 de ani, răbdarea ne era epuizată.
Nu mă interesează excesul de sarcasm francez. Ceea ce e limpede e că, încă o dată, totul se reduce la performanţă. Cea mai bună metodă de a seduce alte ţări nu ţine de raportarea la o Belle-Epoque trecută, oricât de plăcută şi satisfăcătoare, ci de a performa în prezent. O Românie de calitate în termeni economici, politici şi sociali, ar face infinit mai mult pentru propria-şi cultură şi pentru renaşterea identităţii publice româneşti în Europa decât slabul ecou al discursurilor explicative. Mă gândesc la o regăsire mai cordială şi mai înţeleaptă între cele două ţări, într-un timp util şi cu o Românie mai matură. Măcar de dragul lor, dacă nu şi de-al Europei. 7
