Frica ucigãtoare. Epilogul unui destin politic?

Într-o carte celebrã intitulatã- sugestiv pentru subiectul nostru de azi- „Frica în Occident”, Jean Delumeau arãta cã mai nocivã pentru comunitãţile şi societãţile europene din evul mediu decât epidemiile, dezastrele naturale, crizele economice şi rãzboaiele a fost frica, imaginea fizicã şi metafizicã a insecuritãţii individuale şi colective.

Aceastã fricã era legatã, pe de o parte, de imposibilitatea societãţilor umane de a da rãspunsuri la riscuri transfrontaliere, iar, pe de altã parte, de ignoranţã. Frica, odatã intratã în mentalul colectiv, era mai rea decât moartea, determinând tot felul de spaime şi angoase.Ea a determinat de multe ori sinucideri colective, exemplele din istorie fiind numeroase.

 

în societãţile moderne şi recente, frica a fost „colaboratorul” fidel al regimurilor totalitare, dar şi al mediocritãţilor politice, exprimate în imagini populiste şi neopopuliste. Exemplele sunt numeroase, de la regimul hitlerist şi stalinist pânã la neopopuliştii din democraţiile din Europa centralã şi de Est dupã 1990.

Mediocritatea este aliatul perfect al fricii. în vremuri stabile, mediocritãţile de tot felul- fie cã este vorba de „bişniţari”, „constructori de ocazie”, „tineri neterminaţi educaţional şi intelectual”, „universitari contrafãcuţi” ca Mischie , foşti nomenclaturişti, activişti „oameni de bine”- sunt  gata oricând sã slujeascã unui Funar sau unui Boc, lui Geoanã sau Bãsescu.

 

Ei sunt aliaţi temporari ai liderilor neopopulişti. Acest „corp bolnav” al mediocritãţilor îl gãsim pe lângã primãrii, prefecturi , consilii judeţene, ministere, preşedinţie etc. Când politicianului îi merge bine, ei sunt acolo, lãudându-l şi identificându-se cu discursurile acestuia. Ei nu au respect decât faţã de cãpãtuialã. îl respectã pe Boc , Bãsescu, Geoanã sau Crin Antonescu dacã primesc contracte, funcţii şi medalii. Nu sunt capabili de mai mult. Instinctele lor primare îi duc spre banul public.

 

Sunt asemenea gândacilor de bucãtãrie ce supravieţuiesc oricãrei catastrofe.  Ei nu sunt oameni de afaceri, sunt, în general, „bişniţari” îmbogãţiţi din afacerile cu statul. Mai mult, au un dispreţ endemic faţã de intelectuali şi faţã de oamenii de afaceri capabili sã atragã resurse de pe piaţã. Au însã un mare dezavantaj: frica. Frica cã „liderul protector” pierde alegerile. Este un fapt cunoscut în istorie cã mulţimile îşi aduleazã şi îşi devoreazã liderii. în vremuri de crizã economicã, când statul nu mai are bani, când nu mai sunt contracte publice, mediocritãţile sunt primele care rãspândesc frica de dezastru, încercând sã identifice un vinovat.

Aceastã fricã se simte deja în marile oraşe ale României, unde „speculantul imobiliar”, expresia tipicã a mediocritãţii, este disperat, unde „comerciantul” beneficiar al unei chirii preferenţiale este în degringoladã, unde „şefii deconcentratelor” se tem cã nu pot recupera banii investiţi pentru a-şi cumpãra funcţia ce nu este datã de merit, ci de o „mitã” consistentã. Aceastã fricã este rãspânditã rapid şi e pentru liderii pânã atunci adulaţi ca o moarte colectivã. Sondajele de opinie nu fac decât sã accentueze frica, suspiciunea, pierderea susţinerii.

 

 „Liderul maximus”, „zeul” de ieri nu mai este sigur de el. Discursurile sale sunt din ce în ce mai neconvingãtoare, sporind frica. Cezarul în jurul cãruia erau ieri atîţia lãudãtori este din ce în ce mai aproape de sfârşit. Masa medicritãţilor simte ca un animal destinul „conducãtorului” şi se pregãteşte sã-l devoreze. Ea pregãteşte masa criticã pentru schimbare. Din punct de vedere sociologic, acesta este diagnosticul  ce poate duce la   vindecare şi relansarea unor proiecte politice şi  sociale.

 

 Liderul neopopulist va încerca sã iasã din impas. îşi va cere scuze pentru neputinţã şi pentru acţiunile sale, pentru minciunile electorale, sperând cã „poporul” îl înţelege. Nero a fãcut schimbãri spectaculoase. A dat foc Romei pentru a schimba imaginea oraşului şi pe-a sa . La noi s-

au arestat afacerişti celebri ca Popoviciu, Becali pentru a abate atenţia publicã de la problemele „conducãtorului”. Calea este, din start, greşitã .  Greşitã pentru cã „El”, liderul,  nu mai are aliaţi. De ce nu mai are susţinere? Simplu. Pentru cã mediocritãţile pãtrunse de frica sfârşitului care, în cazul acestora, are un rol esenţial,  îi pregãtesc încetul cu încetul, ca atunci când se preparã gulaşul unguresc, sfârşitul. 

 

în final, mai are, ca orice Cezar, douã soluţii: una democraticã, prin care sã se retragã în glorie sau una totalitarã, prin care sã dea o loviturã de stat ce-l menţine la putere. Ultima, mai ales pe timp de crizã, nu este viabilã într-o ţarã membrã a Uniunii Europene. Asistãm la un epilog politic în România?