Fumători din toată România, uniţi-vă!

Scriu acest text sub influenţa unei emisiuni TV, un talk-show, pe unul dintre canalele televiziunii naţionale, la care am fost invitatul dlui Vasile Dâncu.

Reputat sociolog, scriitor talentat şi om de spirit, dsa a abordat într-o manieră relaxat-culturală un subiect extrem de acut, deşi s-ar putea spune că societatea românească postdecembristă are şi alte subiecte mult mai importante de dezbătut decât problematica fumatului şi a fumătorului. Zecile de telefoane de apreciere a acestei emisiuni pe care le-am primit chiar în acea seară şi care continuă şi astăzi m-au determinat să încerc o opinie asupra acelui gen de idei după modele de import care au apărut în România după 1989.

Fiindcă de atunci încoace încet, încet, ne-am pomenit cu grupuri mai mari sau mai mici, mai influente sau mai puţin influente, de oameni care mai de care mai hotărâţi, gata să se dedice unor lupte în care, aparent, nu-i "mână nimic şi nimeni". Aşa au apărut, ca ciupercile după ploaie, cei care apără drepturile ţiganilor, ale câinilor de companie, ale câinilor vagabonzi, ale râmelor şi maimuţelor cu fund roşu, ale minorităţilor, ale plantelor şi copacilor... Aşa au apărut marii apărători oengişti ai drepturilor minorităţilor sexuale, ai apelor, ai Deltei Dunării, ai piscului Negoiu, dar şi luptătorii împotriva încălzirii globale, a companiei Roşia Montană, a fumătorilor, a mestecătorilor de gumă şi a femeilor care folosesc tampoane de vată în loc de OB-uri. Tot în aceeaşi "branşă" s-au născut şi apărătorii animalelor mici fără frontiere, ai păduchelui de San Jose, ai drepturilor celor care mănâncă ecologic, ai celor care fac jogging şi pilates.

Dintr-o dată, în viaţa României fără aceşti "corifei" ai noilor idei nu se mai putea trăi. Am ţinut cu tot dinadinsul să intrăm "în rândul lumii", să ne anulăm orice spirit critic, luând totul nemestecat, fără să ne gândim un moment la faptul că în locurile acelea, mai ales în cele de peste Ocean, din care importăm idei "en gros", lucrurile stau cu totul altfel... N-am pus la socoteală mai ales faptul că acolo, în ţările lor de baştină, ideile acelea au avut un trecut anume, o istorie şi au existat alte puncte de vedere. Nu ne-am gândit, mai ales, la faptul că mai cu seamă acolo existau, aşa cum există şi azi, foarte mulţi contestatari ai acestor idei. De fapt, s-a întâmplat că la noi nişte "băieţi deştepţi" şi nişte "fete deştepte" s-au instalat şmechereşte în fruntea acestor concepţii, transformând ideea de ONG în fabrici de cumpărat influenţă şi de făcut, până la urmă, bani. Politicieni, medici, agronomi, politicieni şi, în general, indivizi care nu excelau în propriile lor meserii au ajuns mari personalităţi în lupta "pro ceva", "pentru salvarea a ceva" sau "împotriva a ceva".

Acum, dna politician Manuela Mitrea, care de-a lungul vieţii domniei sale s-a remarcat doar prin faptul că s-a întâmplat să fie soţia soţului ei, dl Miron Mitrea, probabil ca să iasă din anonimatul la care a condamnat-o propriul potenţial intelectual, încearcă să propună o lege prin care să interzică fumatul în toate locurile publice. Sunt sigur că, dacă va afla că americanii au interzis deja şi fumatul în parcuri, va completa întocmai ca dincolo de Ocean legea pe care o propune. Miza e simplă: dsa are certitudinea că politicienii nu se vor putea opune, dat fiind faptul că "nu dă bine" să te opui ideilor (mai ales celor care privesc sănătatea) venite din America, iar cei care se vor opune vehement, fumătorii, îi vor crea ei trambulina politică de care are nevoie.

Legea se va numi, aşa cum e obiceiul, "Legea Manuela Mitrea", iar scopul acestei femei simple, fără nici o altă calitate de politician, va fi atins. Am citit, tot zilele astea, întâmplător, un text al dnei Liiceanu, care se referea cumva la acelaşi subiect: al celor care profită de aceste idei, de aceste "nişe", folosindu-le în scop pur personal, fără a se interesa măcar vag despre istoria românească şi nu despre cea de import a subiectului pe care vor şi chiar reuşesc să pună monopol. Textul se referea la câini. La drepturile animalelor. Ale câinilor comunitari, fiindcă de cei care stau în casele şi curţile oamenilor nu e interesant să te ocupi. Nimănui nu-i pasă dacă stăpânii acestor animale de curte se poartă rău sau bine cu ele! Relaţia dintre animal şi român, spune distinsa psiholoagă, este veche şi puţin studiată. Românul consideră dintotdeauna că un câine că trebuie să facă ceva pentru a-şi merita hrana. Să pazească casa, curtea.

Ţăranul roman nu iubeşte animalul decât dacă îi este necesar, nu emoţional. Tot aşa şi cu fumatul, aş îndrăzni să spun eu. Românul şi dependenţa lui de ţigară au o istorie, cu siguranţă, de alt tip ca în alte ţări. Zeci de ani românul a fumat de necaz, de foame, de tristeţe. Tot din acelaşi motiv, populaţia României fumează şi astăzi. Fiindcă şi acum, în România trei sferturi din populaţie este disperată, sărăcită şi fumează de foame. Situaţia de la noi nu seamănă cu cea din Austria care, la puţină vreme după ce a adoptat interzicerea fumatului în spaţiile publice, a revenit, prin decizie a parlamentului, la spaţii pentru fumători şi nefumători, sub motivul că această interdicţie ucidea obiceiul cititului ziarului şi statului la cafenea, obicei la care poporul austriac n-a dorit să renunţe numai pentru a face plăcere câtorva "activişti". În România, a "lupta" contra fumatului înseamnă a lua unei categorii de oameni, poate cei mai mulţi, dreptul de a comunica public cu cei asemeni lui, cu flămânzii, cu disperaţii şi cu dezamăgiţii. Probabil că înainte de a interzice fumatul politicienii noştri ar trebui să interzică foamea şi lipsa oricărei perspective pe care o simte cea mai mare parte a populaţiei azi...

Cât despre "emisarii" şi "activiştii" aceştia care apar zilnic ca nişte Hopa-Mitică pe ecranele televizoarelor, agresivi în a ne "obliga" să facem cum spun ei, am ales să nu le dau credit. Am ales să nu cred în vocaţia lor de activişti. Nu cred în ardoarea lor de a ne convinge, mai ales pentru că sunt doar nişte siniştri importatori de idei. Şi, mai ales, fiindcă nu sunt capabili să vadă unde anume, în ce ţară, în ce Românie şi în ce societate se chinuie ei să aducă acest fel de modernitate; cât de mult se potriveşte ideea cu pământul în care se vrea ea însămânţată... Am ajuns să dispreţuiesc, asemeni lui Henry Miller, american get- beget, pe acei oameni care, pentru că sunt lipsiţi de propriul lor balast, preiau problemele omenirii. Şi cred, la fel ca el, că omul care este mereu preocupat de condiţia umanităţii fie că nu are propriile lui probleme, fie că refuză să le înfrunte. Şi, în ultimă instanţă, m-am săturat, după treizeci de ani pe care i-am trăit sub dictatura lui Ceauşescu şi şase sub cea a dlui Băsescu, să mai aud pe cineva care să-mi spună ce e bine pentru mine...