(F)utilizarea cinică a istoriei

Prima caracteristică e la mintea cocoşului: după 22 de ani în care ţara a fost preponderent condusă, oficial sau din subterană, de oameni din eşaloanele inferioare ale piramidei de putere comuniste, îndepărtarea lor exclusiv din funcţii numite nu mai dă fiori reci nimănui. Cadrul politic, legislativ şi cultural al României post-comuniste a ajuns să fie o continuare firească a celui anterior, cu ierarhii opace, rigide, cu criterii de selecţie a elitei bazate pe apartenenţa îngustă la cercuri de interese vechi. O lege a lustraţiei apărută în zorii democraţiei noastre originale ar fi "democratizat" cu adevărat puterea şi ar fi dat societăţii şansa să îşi înveţe corect noua soartă. Aşa cum au stat lucrurile, România pluteşte şi astăzi într-o sfâşietoare derivă moral-politică, al cărei liman este cu atât mai greu de atins cu cât o celebră butadă mereu actuală se verifică tot mai des: "Copiii şefilor noştri vor fi şefii copiilor noştri". Lustraţia în 1990 nu ar fi fost o răzbunare, nu ar fi fost o neascultare a testamentului tulburător al martirului Mircea Vulcănescu, "Să nu ne răzbunaţi!". Ci o detaşare asumată de oamenii şi practicile unui regim pe care îl voiam mort şi îngropat pentru totdeauna. Deşi scenariile istoriilor contrafactuale alternative nu au nici o relevanţă practică, am marea convingere că România nu ar fi pierdut în acest răstimp 10% din populaţie, plecată în înstrăinare spre căutarea fericirii, nici nu s-ar mai fi milogit ruşinos la diverse porţi pentru o cană de gaz metan, nici nu ar mai zgâria timid-impertinent cu gheruţele la uşa zonei Schengen. În schimb, ar fi fost în stare să stea drept-vertical în orice situaţie, ca o ţară trecută prin iad, supravieţuindu-i.

"Să nu ne răzbunaţi!" au fost ultimele cuvinte pe care Mircea Vulcănescu le-a spus fiicelor lui în această lume. Despre martiriul său trăit la doar 48 de ani, la Jilava şi Aiud, vorbeşte fiica sa, Sandra Vulcănescu de Hillerin, într-o scrisoare către scriitorul Ştefan Fay, apoi oriunde şi oricui are urechi să audă: "În acea vreme (1952, n.n.), regimul deţinuţilor de la Jilava devenise un coşmar neîntrerupt, vădind limpede intenţia de exterminare a cât mai multora dintre ei: bătăi crunte zilnic, înfometare, înghesuirea cât mai mare a deţinuţilor în celule mici, lipsite de aer, sau totala lor izolare în frig, în întuneric şi în umezeală pe durate lungi, tortura cu sau fără anchete şi îngrijire medicală inexistentă. Într-una din zile, tata a fost scos din celulă cu alţi 6 deţinuţi. Au fost duşi în curte, unde, punându-li-se nişte pături în cap, au fost puşi să alerge în cerc, în timp ce 4 torţionari îi băteau sălbatic cu ciomege şi bastoane de cauciuc. Tatii i-au rupt o coastă care i-a perforat pleura. Apoi au fost dezbrăcaţi la piele şi aruncaţi de-a valma în celula nr. 16, zisă Neagra, o încăpere din beci, cumplit de rece şi cu duşumeaua udă. Au fost ţinuţi acolo timp de 26 de ore, nemâncaţi şi neputându-se sprijini decât de pereţii uzi (...) Atunci, tata le-a spus: «Dacă tot trebuie să murim aici, să-l salvăm barem pe cel mai tânăr. Să-l culcăm pe trupurile noastre.» Aşa au făcut. Dar tata, care avea coasta ruptă şi pleura străpunsă, lipit cum era de cimentul ud, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Ceilalţi, prin minune, au scăpat cu viaţă din acea groaznică încercare". Dacă nu să ne răzbunăm, măcar să nu uităm!

Eroii noştri de astăzi trăiesc pe ecran, nu în viaţă, şi oricum nu îşi iartă torţionarii, ci îi urmăresc şi îi obligă să se căiască. Eroul post-modern este complex, precum lumea care îl adulează şi care, la o adică, ar da puţină libertate dintr-asta, pe burta goală, pe un strop de adrenalină căpătată la anchetă prin vreun beci, la Palatul Copiilor din Cluj, de pildă. Un erou post-modern ar putea fi şi Ceauşescu, pe care unii tineri post-'89 îl descriau deunăzi drept "foarte tare, le-o trăgea la toţi!". Eroii epocii noastre cer răzbunare şi nu cunosc iertarea. Iar noi, după calapodul lor, ne străduim, dar nu înţelegem prea bine ce a vrut să spună Mircea Vulcănescu atunci, în 1952. În definitiv, vorbim despre o aneantizare de doar 5 ani din spaţiul public de decizie al unora care au servit unui regim criminal. Criminal, fără eufemisme post-moderne. Criminal, aşa cum scrie DEX-ul, asasin, omorâtor, ucigaş. Dacă până şi un singur om care a suferit, în vreunul din cele nenumărate feluri cumplite în care se putea suferi atunci, se va simţi răzbunat, atunci legea aceasta este utilă. Iertarea supremă, fără urmă de dorinţă de răzbunare, este apanajul sfinţilor închisorilor. Omul post-modern poate, cel mult, să se străduiască să înţeleagă mesajul şi, mai ales, să nu îşi uite sfinţii.

Nu în ultimul rând, lustraţia varianta 2012 este cinică pentru că s-a născut dintr-un cinism. Puterea, rămasă singură pe tarlaua Camerei Deputaţilor, a simţit momentul şi a promovat-o, lăsându-i pe liberali gură-căscată. Conduşi de Crin Antonescu, liderul cu mână forte al cărui senin azuriu din privire este eclipsat doar de adânca întunecare a minţii, liberalii au fost nevoiţi să improvizeze volute ridicole de discurs pentru a-şi justifica jalnica absenţă din parlament în momentul votării uneia dintre legile de căpătâi ale oricărui partid cu tradiţie istorică în România. Deşi, pragmatic, efectele legii sunt minime, din punct de vedere simbolic şi politic gafa liberalilor este inadmisibilă şi imposibil de motivat. Oricâtă ură orbitoare ar fi strâns faţă de PDL&Băsescu, gestul de marţi încheie un şir lung, deşi recent, de fapte care umbresc istoria glorioasă a unui partid care a trecut prin iad, condus de eroi şi martiri, supravieţuindu-i. Altfel, o lege a lustraţiei eminamente morală, adoptată cu aşa cinism, iată încă un paradox genuin românesc.

Cât despre cei care au votat ieri legea, cum le-am putea spune mai nimerit decât cinici (f)utilizatori ai istoriei.

Iartă-ne, Mircea Vulcănescu, că nu am fost în stare să vă răzbunăm destul!