Gânduri pentru românii universali

Dupã ce a fãcut rãzboiul cel mare în ambele sensuri, de la Cotul Donului pânã prin muntii Tatra, bunicul meu patern s-a întors acasã, în satul sãu din Apuseni, multumit si mândru cã si-a servit patria.

La putin timp avea sã constate cã, în mod ironic, si patria i-a servit-o lui, cu vârf si îndesat. Dealurile si muntii împãduriti din jur încetaserã sã mai fie ai mosilor si strãmosilor lui, dimpotrivã, se spunea cã n-ar fi fost niciodatã, iar ei nu fuseserã decât niste “esploatatori”, “dusmani ai poporului”, care meritau sã le fie luatã avutia.

Viata tânãrului fost luptãtor pe front se împãrtea acum între munca de miner la Bãita - Bihor, de unde nestiutul minereu de uraniu îsi începea - ironic - drumul lung spre URSS, si marginile unui sant unde pãsteau vacile de pe urma cãrora familia îsi ducea traiul. “Patria mea e santul ãsta!”, mi s-a spus cã ar fi exclamat odatã, fãrã sã se fi gândit o clipã cã si-a gresit poporul, locul sau epoca nasterii, nici chiar destinul militar de a fi luptat în douã tabere diferite în douã zile consecutive. Patria lui îl pãrãsise pentru altul, dar si-a îndulcit gândul amar cu satisfactia de a nu o fi înselat vreodatã el însusi. Patria lui se chircise, se fãcuse micã de tot, de ajuns doar pentru dobitoacele care pãsteau iarba. Patria lui se limitase la acel sant care îi mai dãdea sansa de a se simti acasã ca acasã.
Pentru urmãtoarea jumãtate de secol, patria a însemnat lucruri asemãnãtoare pentru fiecare român.

Patria era coada matinalã la lapte, cartea circulând în samizdat, povestile bãtrânilor la gura sobei, cã lumina electricã devenise lux, baia sãptãmânalã atunci când se dãdea apã caldã, televizorul aprins duminica pentru cele sase minute de “Bãlãnel si Miaunel” pe sãptãmânã, librãria în care se doseau si se eliberau pe sub mânã volumele cu Arpagic, cinematografele unde rula efemer - douã, trei zile - vreun film de Tatos, casetele video de unde învãtam cã “fachiu” înseamnã pe englezeste “du-te dracului!”, de la o tanti cu vocea inconfundabilã, uneori cenaclurile Flacãra si meciurile Rapidului sau Craiovei câstigate împotriva celorlalti militieni si securisti, mai bine vãzuti etc.

Fiecare avea locul sãu care îl ajuta sã supravietuiascã, sã-i ofere clipe de înãltare sau de liniste - a stomacului sau a spiritului - în spatiul larg al unei închisori care îi uzurpase patria.

Pânã în ziua în care oamenii care îsi cãutau patria nu au mai gãsit-o nicãieri. Atunci s-a nãscut cel mai aprins strigãt de disperare al unui popor fãrã patrie, iar istoria a luat-o de la capãt. “Vom muri si vom fi liberi!” Au murit si suntem liberi. Liberi sã ne cãutãm patria care sã ne facã sã ne simtim acasã, undeva, oriunde în lume, si niciodatã nu vom avea dreptul de a uita sã ne bucurãm pentru asta. Iar dacã unii au hotãrât cã trebuie sã ne bucurãm doar o datã pe an, la începutul iernii, în jurul unui cazan cu fasole si ciolan, sub o ploaie mãruntã care obtureazã spectacolul - deopotrivã scump si ieftin - al artificiilor sau în fata unei scene de pe care ni se spune, ritualic, cã suntem romani, români si stãpâni...

...noi le vom spune cã avem libertatea de a ne sãrbãtori patria când si cum vrem. Poate chiar în fiecare zi. Asa încât, vã urez si astãzi, dupã ce ne-am trezit din sãrbãtoarea de ieri, multi ani liberi tuturor, fiecãruia în patria în care se simte acasã!