O frăție între oameni! Un întreg continent unit în jurul ideii de frăție, de unitate și solidaritate, împărtășind idealuri și valori, speranțe și împliniri. În spiritul optimist și glorios al Odei, aceasta ar fi trebuit să fie Uniunea Europeană. Din punct de vedere statistic, reușita a fost deplină. Un spațiu compact de peste 4,3 milioane km pătrați și peste 500 milioane locuitori. Cea mai puternică entitate economică a planetei, depozitara valorilor culturale care au făurit întreaga civilizație planetară. Depozitara progresului științific și tehnologic al umanității moderne.
Pe plan uman, însă... ideea de Europă unită nu numai că nu a prins rădăcini suficient de puternice, dar a și fost prilej pentru lupte intestine dintre cele mai perfide. Libera circulație a persoanelor, serviciilor, bunurilor și capitalurilor a dat un avânt serios activităților sociale, instituționale și comerciale din spațiul european. Așa s-a ajuns ca studenții români să poată studia la universități de prestigiu din Vest, ca muncitorii români să sporească bugetele familiale lucrând în țările prospere, ca turiștii români să se poată delecta din vizite, sejururi și sesiuni de cumpărături la care, cu doar 20 de ani în urmă, nici nu puteau să viseze.
România a beneficiat din plin de această fericită conjunctură a istoriei recente. Chiar dacă infantilul și tembelul stat român nu a reușit să beneficieze mai deloc de binefacerile potențiale ale spațiului european, cetățenii săi au dat năvală la plăcintele cu răvașe câștigătoare. Până la criza deșteptării, căzută ca din senin în 2008, românii, la fel ca bulgarii, polonezii, cehii sau slovacii, s-au înghesuit în microbuze și autobuze pentru a-și făuri bunăstarea pe la cei care o aveau deja. Zdrobitoarea majoritate voia s-o obțină prin muncă și foarte puțini erau cei care încercau prin hoție sau înșelăciune.
Beneficiul a fost și al occidentalilor. Au sosit în estul Europei cu mai multă încredere, cu mai multă deschidere, și au descoperit aici culturi străvechi, patrimonii culturale impresionante, precum și oameni cu școală, talentați și dornici de evoluție. Una peste alta, proiectul frăției europene părea posibil, la îndemâna noastră, a europenilor. După războaie prostești generate de patimile monarhilor, după confruntări fratricide care au însângerat comunități și popoare, după două războaie mondiale născute din același racile ale sufletului uman, Europa părea că se va situa, ca mai mereu în îndelungata istorie a umanității, în avangarda progresului social și cultural. Un continent al frăției, al frăției inteligente și cumpătate, acceptată de indivizi și națiuni, apărată de instituții imparțiale și binevoitoare...
Iar Europa a eșuat. A eșuat lamentabil. Marea Britanie (care riscă să devină Mică, fiindcă Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord doresc rămânerea în Europa) nu este decât primul frison al febrei naționaliste care a infectat continentul. Febră care face să tremure Franța, Olanda și, în forme specifice, Germania și Grupul de la Vișegrad. Criza refugiaților a pus și ea gaz pe nemulțumirea tot mai manifestă a europenilor față de proiectul casei comune. Se manifestă porniri separatiste, precum cea a Cataloniei, unde bunăstarea îi împinge pe locuitori să refuze să mai facă parte dintr-un stat care nu le aduce niciun fel de beneficii (situație similară, dar la o scară complet diferită, cu nemulțumirea transilvănenilor care alimentează un buget de stat care, pe lângă că a încăput în fălcile lipitorilor dâmbovițene, mai este și prost și părtinitor împărțit).
Pentru mine, în această clipă, nu are nici o relevanță faptul că bugetul Uniunii Europene va scădea cu 15 procente în urma Brexit, că centrul financiar european se va muta de la Londra la Frankfurt sau că voi avea nevoie de viză pentru a vedea un musical în capitala Albionului. Cel mai grav lucru mi se pare că este eșecul Europei în a găsi soluții pentru legitima aspirație de înfrățire - sau măcar de făurire a unui regim de bunăvoință, de la Dublin la Constanța, astfel încât cei din Vest să beneficieze de dorința de înălțare a celor din Est, iar cei din Est să beneficieze de pașii înainte pe care i-au făcut cei din Vest. Totul, într-un regim de toleranță și înțelegere, singurul garant viabil al devenirii umane durabile.
Repet, aici a eșuat lamentabil Europa. Dacă pe planul instituțional (atotputernice instituții mamut, cu mii de dirigenți și zeci de mii de slujbași), economic (capitaluri vioaie, bântuind în căutarea unui dram de profit) și politic (nenumărate și plictisitoare tratate, convenții și acorduri), Europa unită dă semne că ar putea funcționa, pe plan uman, refuzul de a accepta în țara „sa" (sau în orașul său, sau pe strada sa...) pe cei de un alt neam este un augur extrem de defavorabil pentru visul care prefigurează o astfel de Europă. O Europă în care românii se vor „uniți în cuget și-n simțiri," iar europenii declară că ar dori să fie „toți frați sub soare". Însă, dincolo de aceste frumoase declarații puse pe note, Brexit-ul și multe altele, care se pregătesc să explodeze în perioada care urmează, ne arată că cea mai importantă Europă, cea a cetățenilor europeni, este departe de a exista. Și șansele se micșorează cu fiecare zi care trece.
