Gazele din Marea Neagră. Nouă ce ne iese?

Aşadar, după trei ani de la recuperarea în justiţie a unei părţi din platforma continentală a Mării Negre, a fost găsit şi primul motiv concret de bucurie: perimetrul Neptun adăposteşte o importantă pungă de gaze offshore (subacvatice) cu 42-84 de miliarde de metri cubi, după spusele Petrom&Exxon, sau chiar spre 100 de miliarde, dacă ne luăm după preşedintele Băsescu, plus alte rezerve bănuite, deşi încă neevaluate exact.

Deşi în mediile bine informate din industrie, zăcământul nu era un secret, totuşi vestea venită în contextul actual schimbă sensibil variabilele geopolitice ale zonei.

Pentru a înţelege mai bine, trebuie să conturăm întâi contextul. O reglementare europeană de care ştiam încă dinaintea aderării prevede că până pe 3 decembrie 2013 trebuie asigurată "capacitatea bi-direcţională permanentă în toate interconectările transfrontaliere între statele membre" cu privire la transportul de gaze naturale. De asemenea, în urmă cu trei luni, Comisia Europeană a atras atenţia României că va avea de-a face cu Curtea Europeană de Justiţie dacă nu va rezolva problema accesului la reţelele de transport către terţi parteneri în cazul conductei Isaccea-Negru Vodă. Momentan, accesul exclusiv la gazoduct este al ruşilor de la Gazprom, în urma a două convenţii semnate de statul român în 1986 şi 1996, nedenunţate anterior. Abia după ameninţarea CE, România a reuşit să le denunţe, însă vor produce efecte până în 2015-2016, din cauza unor clauze care împiedică denunţarea lor cu cel puţin 4 ani înaintea expirării perioadei lor de valabilitate. Probabil, nimic nu este întâmplător: Petrom şi Exxon au anunţat că exploatarea zăcământului proaspăt găsit nu va începe mai devreme de 2015 şi asta doar dacă proiectul se va dovedi viabil din punct de vedere economic. De îndată ce gazele vor putea fi scoase, iar un terţ se va putea înţepa la gazoductul Isaccea-Negru Vodă, România ar putea începe exporturile proprii de gaze înspre Peninsula Balcanică, unde momentan ajung gaze tranzitate dinspre Rusia către Bulgaria, Grecia, Macedonia şi chiar vestul Turciei.

Un alt proiect interesant, discutat pe îndelete la recenta şedinţă comună a guvernelor României şi Moldovei este conducta Iaşi-Ungheni. Premierul moldovean Vlad Filat a anunţat că gazoductul ar putea fi realizat până la sfârşitul acestui an, problema finanţării de cca. 20 de milioane de euro fiind rezolvată. România ar urma să contribuie cu mai mult de jumătate, o parte din sumă fiind parte a unei asistenţe financiare promise de România anterior. Deşi vorbim despre o conductă de doar câţiva kilometri, efectele sale pot ajunge departe: eventualitatea exporturilor româneşti de gaze spre Moldova ar reduce dependenţa economică dramatică a vecinilor noştri de importurile din Rusia, iar presiunile Moscovei asupra Chişinăului ar putea să crească printr-o dezgheţare a conflictului transnistrean, unde apele nu au fost domolite cu adevărat niciodată. Una peste alta, fără acordul Gazpromului, transportul de gaze din România înspre Moldova nu se va putea face: reţeaua de transport din Moldova este controlată de ruşi, prin intermediul MoldovaGaz, unde Gazprom deţine 50% din acţiuni.

Dacă va ajunge să se aplice ca atare, acordul semnat cu Azerbaijan şi Georgia (AGRI - Azerbaijan-Georgia-Romania Interconnector) va permite României să evite marile trasee transfrontaliere propuse şi agreate anterior, South Stream şi Nabucco. Proiectul prevede aducerea gazelor azere din uriaşul zăcământ caspic Shah Deniz până pe litoralul georgian, unde vor fi lichefiate şi transportate la Constanţa, în terminalele de gaz lichefiat pentru care insistă atât de mult preşedintele Băsescu. Costurile lor sunt măricele (pot ajunge la vreo 5 miliarde de euro) şi sunt proiectate la o capacitate maximă anuală de 8 miliarde de metri cubi. Interesul pentru AGRI este uriaş: transportul gazelor spre Europa de Vest s-ar putea face mai repede, dependenţa de gazul rusesc ar scădea, iar moneda forte a ruşilor în relaţia cu UE s-ar devaloriza automat. SUA ştiu bine asta şi consideră proiectul unul viabil, drept pentru care au alocat bani pentru studiile de fezabilitate ale terminalului de la Constanţa. Noua rută energetică a stârnit destui nervi la Moscova, aşa încât relaţiile cu ţările implicate sunt departe de punctul de normalizare. Tocmai aici este şi principalul punct slab al său, întrucât gazoductul propus nu trece departe de zona separatistă abhază din Georgia, aflată sub controlul trupelor militare ruse, cărora le-ar fi foarte uşor să aranjeze un sabotaj al AGRI, desigur accidental, precum toate catastrofele din acea parte a lumii.

În sfârşit, gazele din Marea Neagră pot contribui la reconfigurarea rolul României în politica energetică europeană şi oferă Bucureştiului un atu în negocierile viitoare. O ţară cu resurse energetice are aşi în mânecă, totul ţine de priceperea şi bunăvoinţa celor mandataţi să îi joace. În orice caz, România va trebui să înţeleagă clar că, la fel ca în cazul celorlalte resurse minerale, are nevoie de parteneri privaţi, în faţa cărora să joace inteligent şi ferm, nici căciulindu-se, nici împăunându-se de pomană, nici oferind pe tavă şi pe degeaba resurse, vieţi, sănătate publică, mediu. OMV va trece cu siguranţă la exploatare, are tot interesul să o facă, dar înainte va forţa grăbirea liberalizării pieţei gazelor, va dori să-şi păstreze nivelul jenant al redevenţelor pe care îl plătesc acum statului român cel puţin până în 2014 şi să negocieze un nivel al redevenţelor mic şi după acest termen. Discuţiile concrete pe tema redevenţelor au început în această lună, dar par să se afle într-un oarecare impas, dacă ne luăm după ieşirea agresivă de duminică a d-lui Băsescu la adresa Petrom.

Un ultim aspect relevant ţine de asigurarea securităţii naţionale într-un atare context, inclusiv prin tehnică militară. Americanii de la Exxon nu au venit de pomană până în Marea Neagră; o exploatare offshore precum cea din perimetrul Neptun va avea nevoie să fie securizată, aşa că în curând vom afla că discuţiile privitoare la achiziţia de avioane F-16 au fost reluate. În definitiv, parteneriatul strategic cu SUA presupune că noi ne asigurăm securitatea în schimbul unor avantaje materiale obţinute de producătorii americani de tehnică militară. Or, până acum România a cam dat din colţ în colţ în dosarul F-16, dar lucrurile s-ar putea schimba dacă, de exemplu, ni se vor da exemple de situaţii asemănătoare din vecinătate: în toamna trecută, Ciprul a început forajele în estul Mediteranei în ceea ce ar putea fi cel mai mare zăcământ offshore descoperit în ultimul timp. Turcia a reacţionat rapid, trimiţând în zonă o navă de explorări, cu armament la bord, iar Israelul nu a stat nici el degeaba, iniţiind un schimb de "amabilităţi" cu nava Ankarei. Retorica militară şi cea diplomatică sunt utilizate din plin în acest nou episod de răzmeriţă în Mediterana de Est, tocmai pe tema unor zăcăminte offshore.

În ce priveşte viaţa românului de rând, am face bine să ne luăm gândul de la gaze ieftine pentru consumul casnic, mai ales că piaţa ar urma să fie liberalizată complet în următorii ani. Nici măcar nu cred că negocierile ar trebui să se poarte în această paradigmă. Statul român ar avea mult mai mult de câştigat dacă ar obţine în schimbul resurselor investiţii publice, infrastructură performantă, bani mai mulţi la un buget sărăcit sau avantaje în procesele de negociere ce privesc alte dosare strategice. Să fie aşa măcar de acum încolo, pentru că în trecut am închis ochii la prea multe şi ne-am ales cu atât de puţin.