Şi, în special, toată imaginaţia şi tot sufletul mirilor dedicate, timp de un an, plănuirii momentului îndelung visat - nunta. Totul părea pregătit, era perfect. O poveste.
Cu o lună înainte de nuntă, vocea seacă a unei doamne uscate de la casa de modă m-a anunţat nonşalant că, din păcate, se produsese o eroare de comandă şi materialul pentru rochie nu mai există. Şi, de altfel, nici voalul diafan. Trebuiau alese altele. Culmea, telefonul ne-a găsit în magazinul de costume. Nici veşmântul mirelului nu se mai putea face. Orice alt costum, da, acela, nu. Nu mai era material. Déja vu! Faptul că de cinci luni, săptămânal, când voiam să-l comandăm ni se spunea că e prea devreme, dar că nu va fi nicio problemă, nu făcea să apară în chip magic materialul din pălăria vânzătoarei. Pantofii Cenuşăresei desigur nu se mai potriveau cu noile ţinute. Cu o săptămână înainte de nuntă, într-un accident domestic stupid, m-am tăiat serios la degetul mijlociu de la mâna dreaptă şi m-am ales cu trei copci. Iar preotul, scumpul meu părinte, a fost pe neaşteptate indisponibilizat. Cu o zi înainte, la sala de nunţi, scaunele sculptate au fost asortate suprarealist cu scaune de cârciumă, căci nu erau destule pentru nuntaşi, ringul din lemn era de fapt din rumeguş presat, practic un coteţ în decor baroc, mărturiile luminate nu mai aveau loc pe masă, căci aveau să troneze aperitivele, despre care discutasem de zeci de ori că nu au ce căuta acolo în deschidere.
În ziua nunţii, organizatorii au făcut pană în drum spre local, lumânările pentru mărturii s-au consumat neplanificat în decor, o cutie - care era cheia unei coregrafii exersate de luni de zile - nu încăpea pe uşa gigantică a restaurantului, o invitată remarca tăios şi vocal că nu auzise de treizeci de ani încoace o trupă care să cânte mai fals, am aflat că păsările noaptea dorm (chiar şi vara), iar porumbeii nu zboară numai pentru că e nuntă şi directoarea hotelului, la curent cu întreaga desfăşurare a evenimentului, făcându-şi necontenit cruci, îmi transmitea printre descântece, cu voce tremurândă : "S-au rupt braţele îngerului! Aduceţi apa sfinţită!"
Finalmente, toate neconcordanţele au rămas în spatele scenei şi pentru spectatori totul a fost impecabil. O nuntă ca-n basme. Doar că mirii nu au făcut decât să pună totul în ordine, să se îngrijească obsesiv ca totul să fie perfect pentru invitaţi, iar la jumătatea nunţii mireasa, ascunsă de ochii nuntaşilor în braţele proaspătului soţ, după nesfârşite zâmbete formale, plângea înăbuşit, cedând sub presiunea miilor de detalii care o sufocaseră, căpătând dimensiuni absolut disproporţionate de tragedie greacă. Toate poveştile pe care le auzim încă din copilărie, fastul ultramediatizat al nunţilor regale, prezindenţiale sau doar columbeneşti-mondene, filmele siropoase, literatura dulceagă şi revistele de profil, comersanţii de flori, rochii şi aranjamente - o veritabilă industrie a mariajului, creează o atmosferă, un mit al nunţii perfecte în care accentul cade pe elemente exterioare de fapt neînsemnate, prea pământeşti pentru un astfel de moment. Mirii intră într-un vârtej în care emoţia devine imperceptibilă, esenţa se pierde în amănunte insignifiante. Jurămintele, promisiunea iubirii veşnice şi unirea în faţa lui Dumnezeu sunt obturate de elemente secundare. Dacă m-aş căsători astăzi, cu siguranţă aş evita orice potenţial factor pertubator. Aş vrea langă mine doar oamenii care nu ar concepe să nu fie acolo, care sunt sigură că ar vibra şi ar fi încărcaţi de aceeaşi emoţie. Aş vrea un mediu în care să fiu eu însămi şi m-aş pregăti mai degrabă să am toţi porii deschişi ca să simt. În rest, nimic nu ar conta. Până la urmă, decorul e irelevant când eşti oricum înconjurat de îngeri.
Ioana Romana Laurenţiu
partener la Casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii
