Istoria Domniei Sale în elita politică este marcată doar de vorbe, unele mai şlefuite, altele mai colţuroase, din care reiese una din calităţile care îi conturează un portret mitologizant: retorica penetrantă. Faptul că ştie să se joace cu metafora, să aplice frazarea corectă, să înţeleagă rolul catastazei, să-şi privească atent interlocutorul în timpul conversaţiei, să îşi controleze impecabil dicţia, toate împreună fac din dl Antonescu un retor bun. însă în spatele vorbelor, omul politic este absent. Deşi liberalii insistă să fie poziţionaţi ca avangardă a politicii româneşti, ca un partid vertebral, cu o istorie ce îi face mândri de apartenenţa lor, ei continuă să confunde gravissim politica mare cu bârfa de salon. Tradusă în româna celor care o practică, politica e sforăreală şi logoree.
Ea nu mai are nimic în comun cu politicile publice şi cu activitatea propriu-zisă de guvernare a statului. Activitatea de a face politică s-a extras din slujba cetăţii, a exclus cetăţenii şi s-a făcut preş în faţa unei oligarhii raptocrate. Patru ani de stat la guvernare, liberalii nu au învăţat înţelesurile reale ale politicii pentru că ţara funcţiona bine-mersi, dintr-o fericită inerţie. Beţia succesului umplea piepţii fruntaşilor liberali de mândrie narcisiacă, iar ţara le apărea zugrăvită drept un perpetuum mobile sub clopot de sticlă, imun la orice catastrofe mondiale. Hrăniţi necondiţionat de sânul generos al statului, retardul (ideo)logic era inevitabil.
Totuşi, viitorul unui partid-alternativă nu poate să se ivească din ignorarea la nesfârşit a scopului primordial al actului politic. Cheia de interpretare a erei Antonescu a fost dată de dl. Puiu Haşotti, care şi-a motivat susţinerea pentru dl Tăriceanu într-un mod stupefiant: “Ştim foarte bine că Băsescu ne antipatizează profund pe toţi, şi, poate, pe Crin mai mult decât pe ceilalţi, dar pe Tăriceanu îl urăşte! Şi poate acesta este un motiv ca eu să-l votez pe Tăriceanu, pentru a nu-i da satisfacţie lui Băsescu.”
Pasajul este singular doar prin neghiobia greu de egalat, căci altfel anti-băsescianismul pare să fi devenit singurul solfegiu întreg pe care toţi membrii de partid îl pot executa şi prin somn. Nimic în plus, nimic în minus. Am fi putut crede că obsesia cu pricina a fost doar o monedă intens tranzacţionată în partid înaintea congresului şi că, odată ce se va vedea cu sacii în căruţă şi cu dl Orban la dreapta sa, noul preşedinte se va apuca să creioneze alternative politice reale la actuala putere. Nici pomeneală.
în schimb, a început să calce în străchini chiar mai abitir, lovind orbeşte înspre aceeaşi direcţie, cu ricoşeu: “Gabriel Liiceanu a fost pentru mine un model până în ‘89. După ‘90, iarăşi a fost un reper. Intelectualul are voie să fie partizan politic şi poate spune că susţine pe x sau y. Ceea ce nu are voie însă este să se lase furat de rea-credinţă.” Cum o fi măsurat dlui reaua sau buna-credinţă? Oare, nu tocmai prin acest verdict fără drept la recurs şi-a dovedit propria-i rea-credinţă?
Tot dl Antonescu: “Dacă în ‘92, ‘94, ‘96 cineva venea şi mi-ar fi spus «Uite, dragul meu, va veni o vreme când, vorbind despre Ion Iliescu, te vei raporta la el ca un model sau ca un personaj benign, ca un personaj de treabă şi ca un personaj pe care eventual să-l bagi într-o ecuaţie de susţinere a democraţiei din România» trebuie să vă spun că, pătimaş cum sunt, cred că s-ar fi întâmplat o nenorocire, adică ne-am fi apucat de piepţii hainei.“ Da, aţi auzit bine. Preşedintele PNL îl perie graţios pe însuşi Ion Iliescu, doar pentru că acesta se opune cu atâta înverşunare actualului preşedinte. Găsiţi vreo altă explicaţie raţională? Imaginaţia mea se opreşte aici.
Nevoia PNL-ului de un preşedinte puternic ar fi fost, acum, mai mare decât oricând. Dacă admitem că PSD şi PDL formează coaliţia la putere şi observăm că UDMR tace strategic pentru câteva sinecuri păstrate în administraţiile locale, inclusiv la Cluj, atunci PNL-ul este singurul bloc politic parlamentar în care ar sta opoziţia. Sănătatea unei democraţii stă în coerenţa guvernării şi în forţa opoziţiei. Cu pompierisme şi halucinaţii coşmareşti, oricât de frumos ar fi ambalate, nu se poate construi un partid credibil de opoziţie. Toate cele de mai sus sunt idei dintr-o altă lume. Aici, în bordelul politic recent denunţat de dl Antonescu, votanţii nu au (ne)voie să înţeleagă nimic.
Casta elitei politice îşi este autosuficientă, câtă vreme consangvinizarea pe care o practică de atâtea zeci de ani ajută magistral la perpetuarea şi perfecţionarea întru rău a aceloraşi racile. Cine, naiba, mai are azi nevoie de principii şi direcţii doctrinare în acţiunea politică, din moment ce nimeni nu le pricepe şi nu aduc nici voturi? Esenţialul este a-i convinge pe oameni să-ţi pună ştampila ofrandă pentru a te menţine înăuntrul castei. Pentru asta, votanţii trebuie ţinuţi în dependenţă, din scurt, învăţaţi pavlovian reflexe condiţionate simple şi repetabile la urnă.
Mesagerii pavlovieni sunt şi ei aceiaşi de mii de ani: pâinea şi circul. Prin acest ochean smuls din prezentul imediat, dl Antonescu îşi dezvăluie adevăratele calităţi care l-au făcut preşedinte de partid: e bufonul slovesnic şi seducător ce-şi doreşte cel mai mult să devină rege. Hotărâţi să se spele pe faţă de urmele noroioase ale unei guvernări iresponsabile, liberalii şi-au luat oglinda vanităţii în cârcă şi au păşit pe un drum nou. în timp ce se zgâiau hipnotizaţi în căutarea propriei reflexii, nici măcar
n-au băgat de seamă că oglinda era întoarsă de-a-ndărătul şi că tot ce se vede e o tăblie neagră şi mată, ca-n cerul gurii unei zgripţuroaice.
