Eveniment şi pentru noi,
românii, mai mult decât emoţionant! Este cel de-al treilea Om plecat din România –după Elie Wiesel, originar din
Sighetul Marmaţiei, şi savantul George
Emil Palade, ambii trăitori în SUA, distinşi cu cel mai prestigios premiu al
lumii.
Ceea ce mă face să cred că solul României alimentează cu seva sa nevăzută gene de prim rang, ce se manifestă la maturitate în sfera apropiată geniilor. Descinsă din Niţchişoara (Niţichidorf) Banatului, a absolvit facultatea de filologie din Timişoara, iar după şicanele de la locul de muncă, prin care i se cerea colaborarea cu organele ceauşiste de supraghere a populaţiei, refuzând net, a fost nevoită să emigreze în R.F.G.
A scris multe cărţi şi a fost distinsă cu numeroase premii, inclusiv cel al U.E. , clădindu-şi treptat, dar sigur, postamentul pentru Premiul Nobel. Ceea ce m-a impresionat cel mai puternic, citindu-i eseul “în fiecare limbă sunt alţi ochi”, a fost aprecierea pe care Herta Müller a dat-o şi o dă, în scrierile sale, limbii române. Aş spune, fără teama că exagerez, că i-a închinat o adevărată odă. Iată câteva exemple mai mult decât edificatoare...
“Aveam cincisprezece ani când am sosit la oraş(...) şi am învăţat româneşte. La început cu greu, ciuleam îndelung urechea, simţindu-mă covârşită.(...) Vorbeam cât mai puţin cu putinţă. Dar mai apoi , după o jumătate de an, dintr-o dată toate au prins să se-nchege de parcă eu însumi n-ar mai trebui să fac nimic, iar trotuarele, ghişeele funcţionarilor, tramvaiele şi obiectele din magazin vor fi învăţat ele însele această limbă pentru mine.
A fost ca şi cum din acel moment făcea parte din mine. Dar, spre deosebire de germană, cuvintele româneşti făceau ochii mari atunci când , fără să vreau , ajungeam la comparaţii cu cele germane. întortochelile lor afurisite erau voluptoase, obraznice şi tulburător de frumoase”. Apoi compară: “în dialectul satului se spune (autoarea redă cuvintele şi în germană n.n. ) “vântul merge”. în germana literară vorbită în şcoală se spune (...) “adie”(...). Iar în româneşte se spune “vântul bate”. Când spui “bate” , de îndată auzi zgomotul mişcării, dar aici vântul le pricinuia altora dureri, nu sieşi.
Pe cât de diferit “bate” vântul în cele două limbi, pe atât de diferit încetează să mai bată. în germană se zice (...) “vântul s-a culcat” ; asta sugerează ceva plat şi orizontal. în româneşte se zice, în schimb, “vântul a stat”, ceea ce-ţi sugerează ceva abrupt, vertical... Româna privea lumea tot pe atât de altfel, pe cât cuvintele sale erau altfel”(...).
Studiind cuvintele româneşti , scriitoarea ajunge şi la alte concluzii interesante : “O înjurătură românească reuşită este(...) pe jumătate o revoluţie...(..) De aceea nu protestează oamenii în acastă dictatură, căci mânia şi-o consumă în înjurături.(...) Chiar şi atunci când vorbeam româneşte curgător şi fără greşeli, încă mai ciuleam urechea uluită la metaforele temerare ale acestei limbi. Cuvintele îşi luau un aer insignifiant , dar ascundeau atitudini politice cu bătaie precisă(..)” Sau: ..., în română apare totul mlădios , iar printr-o rimă , un cuvânt, îl găseşti iute pe altul, nu există situaţie care să nu aibă rimă.”(....)
închei aceste citate “mărturii”cu o concluzie a autoarei:, “Limba n-a fost şi nu este nicicând şi niciunde un teren ocrotit , apolitic. Pentru că nu se lasă despărţită de ceea ce un om îi face altuia.(...)
Aşa încât citiţi-o pe Herta Müller şi o să descoperiţi o mare scriitoare şi o eseistă de prima linie, pentru care limba română a fost şi este sugestivă în multe privinţe necesare actului de creaţie! Ceea ce pentru noi, românii, constituie o profundă mândrie. Pentru că, orice s-ar zice, Herta Müller este şi a noastră.
