Subiectul are importanţă mai mult decât comercială: mulţi oameni se pot orienta astfel prin mulţimea de universităţi (peste 80 de universităţi acreditate în România, în jur de 4.000 de universităţi care funcţionează în Europa, peste 15.000 de instituţii de învăţământ superior în lumea actuală!). Părinţii şi studenţii îşi dau seama unde se studiază mai bine, guvernele în ce să investească, firmele şi băncile cu cine merită să se asocieze, beneficiarii pe cine să consulte, rectorii şi decanii unde se situează. Ierarhizarea facultăţilor şi universităţilor preocupă tot mai mulţi cetăţeni, iar o nouă categorie de birocraţi a apărut deja: ierarhizatorii. Care este, însă, relevanţa ierarhizărilor existente? Ce ne învăţă ierarhizările de până acum?
Ce avem de făcut pentru mai buna plasare în ierarhizări?
Ştim prea bine că instituţiile de învăţământ superior sunt, în fapt, diverse: alături de universităţi comprehensive – care sunt universităţile propriu-zise – numeroase politehnici, institute agronomice, conservatoare de muzică, academii de arte, de sport, de pregătire militară, se numesc, astăzi, universităţi, dar rămân, evident, diferite. Conform etimologiei cuvântului, “universitate” înseamnă comprehensiune, includere, adică reprezentarea cât mai întinsă a spectrului de specializări ce constituie cunoaşterea, în fond cultura. La propriu, universitatea este instituţie comprehensivă. (De aceea, de pildă, în SUA şi în alte ţări de referinţă, cele mai puternice institute politehnice se numesc MIT, Caltech, KAIST, Technion etc.).
Dacă asumăm conotaţia universităţii (ca universitas), atunci, înainte de orice ierarhizare, este de pus întrebarea asupra performanţelor pe care instituţia este chemată să le presteze. Putem răspunde la întrebare invocând misiunea universităţii de la origini (pregătirea de specialişti la nivelul cel mai înalt atins de cunoaştere) şi funcţiile ce concretizează misiunea: formarea de specialişti capabili să sporească cunoaşterea; desfăşurarea de cercetări ştiinţifice competitive; formarea de specialişti apţi să aplice cunoştinţele; producerea inovaţiei tehnologice; evaluarea situaţiilor din societate şi angajarea publică pentru valori (vezi Andrei Marga, în volumul Die Universität in der Gesellschaft. Verantwortung und Chancen für die Zukunft, Ernst Klett, Stuttgart, 2003, pp. 183-211). Universităţile sunt de examinat, de evaluat şi de ierarhizat după măsura în care îşi satisfac misiunea şi funcţiile lor multiple.
Ierarhizările de până acum şi-au pus problema măsurării prestaţiilor universităţilor şi a ierarhizării lor în consecinţă. Ce se poate, însă, măsura? Nu toate prestaţiile universităţii sunt, în acest moment, măsurabile: sunt dificil de măsurat, de pildă, învăţământul sau impactul cultural. Astfel de prestaţii sunt comparabile, dar greu de măsurat. De aceea, ierarhizările nu pot deocamdată cuprinde destul de multe criterii, încât nu există o ierarhizare cuprinzătoare, concludentă, a universităţilor comprehensive.
Există însă ierarhizări care pun în lucru câteva criterii, de la criteriul ce permite măsurarea cea mai precisă (care este producţia ştiinţifică per capita), la criterii ce iau în seamă diferite caracteristici: efectivul de studenţi pe post didactic, investiţia per student, evaluările subiective ale celor implicaţi sau ale vizitatorilor etc.
Ierarhizarea care a creat un întreg curent, în ultimul deceniu, cea făcută la Shanghai Jiao Tong University, a căutat să delimiteze world class universities luând în considerare publicaţiile realizate de cadrele didactice şi cercetătorii universităţilor. Această ierarhizare (la care mă refer aici pe baza textului recent al lui Tai Hsiou-Hsia, The Features of a World-Class University: Lessons from International Rankings, UNESCO-CEPES, 2007, pp.39-54) este demnă de cel mai profund interes. Ea trebuie înţeleasă, însă, ca orice altă ierarhizare (de exemplu, Der Spiegel, Fokus, Time etc.), în legătură cu supoziţiile şi criteriile ei. Să o luăm, însă, ca reper – personal, împărtăşesc convingerea că publicaţiile ştiinţifice sunt cea mai bună “sinteză” a anvergurii unei personalităţi sau instituţii universitare – şi să reţinem ce este de învăţat din ea.
Rezum cât mai strâns, din motive de spaţiu, “lecţiile” acestei ierarhizări, urmându-l pe expertul chinez: a) în ierarhizări este vorba de publicaţii ştiinţifice, dar, mai exact, de “highly cited researchers”, ceea ce este, evident, mai mult decât simpla publicare de articole şi studii, oriunde s-ar produce publicarea (adică fie şi în regim ISI); b) în fapt, este vorba de “calitatea şi semnificaţia cercetării (quality and significance)”, adică de rigoarea cercetării şi de valoarea ei cognitivă, tehnologică, culturală, luate împreună; c) “instituţiile care au un angajament semnificativ în ariile cercetării ştiinţifice biomedicale şi similare tind să aibă un avantaj competitiv asupra altor instituţii care sunt mai angajate în alte arii”; d) există o “sinergie” a venitului universităţilor, încât acestea îşi dezvoltă “adequate teaching” şi, în proporţie corespunzătoare, “graduate research”; e) proporţia studenţilor relativă la un post didactic (ratio 1) trebuie să fie sub 14 la 1, oricum, cât se poate de mică; f) propoziţia cadre didactice – alt personal nedidactic (ratio 2) este mai mică decât 1,2 la 1; g) cheltuiala anuală pe student trebuie să tindă spre 30.000 USD; h) a susţine o world class university pretinde (cum spunea David Ward) 1,3-2 miliarde USD finanţare pe an, respectiv, a susţine o universitate în primele cinci sute presupune cel puţin 300 milioane de euro pe an.
Ce este de învăţat de aici? Ierarhizările sunt de luat în seamă, chiar dacă sunt mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Din fiecare se poate învăţa şi se poate desprinde o sugestie. La Universitatea Babeş-Bolyai am tras consecinţele şi am întreprins acţiuni limpezi pentru confruntarea cu oricare ierarhizare: interesul firmelor pentru absolvenţii proprii este, acum, mai mare; s-a ameliorat producţia ştiinţifică per capita, mai ales prin ridicarea propriilor publicaţii la regim (ISI şi altele) de cotare internaţională; ratio 1 tinde spre 20 la 1; ratio 2 tinde spre 1,8 la 1; infrastructura este de nivel competitiv; managementul este cuplat la inovaţii; prezenţa în societate a universitarilor – cu opere, atitudini, argumente, luări de poziţie – este mai profilată. Nu putem însă, nici noi, să creăm dispensă pentru o finanţare în scădere din partea statului şi pentru decizii greşite ale autorităţilor centrale.
