Nu vreau să alunec aici în controversa politică dintre adepţii lui Friedrich Hayek şi Milton Friedman şi cei ai lui John Maynard Keynes căci, după părerea mea, este nevoie de o soluţie nouă, dar înăuntrul economiei de piaţă. O astfel de soluţie pretinde însă, înainte de toate, o nouă teorie a societăţii. Vreau să folosesc acest spaţiu pentru a o apăra, utilizând argumentarea lui Paul Krugman, din The Return of Depression Economics and the Crisis of 2008 (W. W. Nortos & Company New York, Roudon, 2009), acum celebrul premiat Nobel în economie.
Cunoscutul economist american pleacă de la observaţia că, spre deosebire de crizele economice ale anilor treizeci, există astăzi posibilităţi incomparabile de intervenţie în “sistemul bancar naţional”.
Aceasta, ca urmare a “garantării depozitelor şi a promptitudinii Băncii Federale de Rezerve de a transfera bani către instituţiile ameninţate de criză” (p.5). Realitatea a atestat însă că aceste posibilităţi nu au fost suficiente pentru a preveni criza, căci “a fost ca şi cum bacteria care cauza boli mortale, considerată demult descoperită de medicina modernă, ar fi reapărut într-o formă rezistentă la toate antibioticele standard” (p.5). Iar astăzi, “boala este pe noi”: criza financiară şi, mai nou, criza economică, prima aducând reducerea fluxurilor financiare şi a creditării, a doua cauzând pierderea de locuri de muncă şi reducerea activităţii economice în înţeles cuprinzător. Ce este de făcut?
Paul Krugman face distincţia între “economia în depresiune (economy in depression)” şi “economia depresiunii (depression economics)”, ultima fiind, în fapt, abordarea care se aplică economiei reale. El arată că “economia mondială nu este în depresiune; probabil, nu va cădea în depresiune, în ciuda magnitudinii crizei actuale (deşi îmi doresc să fi fost absolut convins de acest lucru)” (p. 181). în schimb, se operează cu abordări care duc la depresiune economică: “în timp ce depresiunea însăşi era principala caracteristică a marii părţi a economiei mondiale în 1930, ea nemaifiind văzută de atunci, aceasta a pus la cale o revenire” (p. 181).
Pe acest fond, cunoscutul columnist de la “New York Times” aduce în faţă cinci argumente cu privire la originea şi, prin implicaţie, la depăşirea crizei. Primul argument invocă faptul că autorităţile nu iau suficient în seamă crizele care s-au petrecut în cursul anilor şi care anunţau, până la urmă, o criză mai amplă. Mexicul anilor 80’, Argentina anilor nouăzeci, din nou Mexic în 1994, Japonia după 1991, Asia lui 1997, Argentina în 2002 au fost crize din care ar fi trebuit învăţat, căci erau “avertismente (warnings)”, confirmate acum de împrejurarea că se repetă schema.
Când, în 9 august 2007, BNP Paribas, cea mai mare bancă din Franţa, a suspendat retragerile din trei dintre fondurile sale, deschizând astfel actuala criză financiară, s-a repetat de fapt ceea ce s-a petrecut în crizele menţionate (p. 166), dar împrejurarea doar a surprins. Al doilea argument se construieşte pe observaţia că economia se desfăşoară în mediul instituţiilor, iar abordările economice se produc inevitabil în contexte politice. Abordările actuale nu pot fi separate de contextul “colapsului socialismului” (pe care Paul Krugman îl pune pe seama emergenţei economiei capitaliste asiatice din China, combinată cu intrarea Uniunii Sovietice în războiul imposibil de câştigat din Afganistan şi ascendenţa militară copleşitoare etalată de Ronald Reagan, în anii optzeci).
“Pentru prima dată din 1917 încoace, trăim într-o lume în care drepturile proprietăţii şi pieţele libere sunt văzute ca principii fundamentale, şi nu ca soluţii de bază; aspectele neplăcute ale sistemului de piaţă – inegalitate, şomaj, injustiţie – sunt acceptate ca realităţi ale vieţii. Precum în era victoriană, capitalismul este în siguranţă nu doar datorită succeselor sale – care, aşa cum vom vedea imediat, au fost reale – ci şi datorită faptului că nimeni nu are o alternativă plauzibilă. Această situaţie nu va dura o veşnicie. Cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, vor apărea alte ideologii, alte visuri, dacă criza economică va persista şi se va agrava” (p. 14).
Abordările economice au nevoie însă de pe acum de emanciparea de cadrele de gândire moştenite, de o împrospătare şi de noi iniţiative de conceptualizare. Al treilea argument este acela că după crizele care au avut loc în deceniile anterioare, şi au fost premonitorii, a devenit limpede că “adevărata controversă... priveşte politica. De ce guvernele nu au putut face mai mult pentru a limita pagubele?” (p. 100). întrebarea capătă substanţă în plus având în vedere împrejurarea că, alături de sistemul bancar, au apărut instituţii care operează ca bănci, fără a se intitula astfel şi a fi regularizate. “Structura sistemului financiar s-a schimbat fundamental în perioada prosperităţii economice, cu creşteri drastice ale cotei activelor, în afara sistemului bancar tradiţional.
Acest sistem financiar nebancar a ajuns să fie foarte mare, mai ales pe pieţele monetare şi de finanţare” (p. 161). Odată, însă, cu expansiunea “sistemului bancar din umbră (shadow banking system)”, până la nivelul la care acesta depăşeşte, ca volum, “sistemul bancar convenţional”, s-a creat o vulnerabilitate de genul celei care a făcut posibilă marea depresiune din 1930. Situaţia a fost abordată în ultimii ani (mai cu seamă de administraţia Bush) cu optici economice conduse de ideea “dereglementării (deregulatory)” sau chiar “antireglementării (antiregulatory)”.
Dar această situaţie a devenit mai complicată ca urmare a “creşterii globalizării financiare, cu investitori, în fiecare ţară, ce deţin depozite mari în alte ţări” (p.177). Al patrulea argument se referă la soluţia pentru ieşirea din criză, pe care Paul Krugman o articulează din două componente majore. Politicienii au de făcut două lucruri: “reluarea fluxului creditelor şi susţinerea cheltuielilor” (p.184). Primul lucru este de atins în condiţiile dificile ale “încrederii scăzute în instituţiile financiare şi în capitalul lor decimat”, încât o componentă indispensabilă a soluţiei este “mai mult capital”, iar pasul de făcut este “recapitalizarea băncilor” prin “stimulus packages”, de genul celor lansate de administraţiile americane recente, în coordonare cu celelalte “ţări avansate” şi cu “ţări în curs de dezvoltare”.
Apoi, este nevoie de “stimulente fiscale” de genul celor recomandate de Keynes şi de “susţinerea şi folosirea cheltuielilor guvernamentale” (p.187). Este nevoie, în sfârşit, de “reforma sistemului, astfel încât să nu mai aibă loc o criză” (p.188) în chiar condiţiile globalizării. “Nu voi încerca să expun detaliile noului sistem de reglementări, dar principiul de bază trebuie să fie clar: orice lucru care este de salvat pe perioada unei crize financiare, datorită faptului că joacă un rol esenţial în mecanismul financiar, ar trebui să fie reglementat atunci când nu este perioadă de criză, pentru a nu fi expus la riscuri excesive” (p. 189-190).
Al cincilea argument se referă la importanţa ideilor (viziunii) în schimbări, respectiv în găsirea de soluţii. Paul Krugman îşi asumă constatarea lui Keynes – după care “mai devreme sau mai târziu, ideile, şi nu interesele particulare, sunt cele periculoase, în bine sau rău” – şi formulează acest diagnostic: “unii spun că problemele noastre economice sunt structurale, fără vreun tratament rapid la dispoziţie, dar eu cred că singurele obstacole structurale importante ale prosperităţii mondiale sunt acele doctrine învechite care aruncă oamenii încolo şi încoace” (p. 191). în chip evident, unul dintre cei mai mari economişti de astăzi solicită cultivarea viziunii ca început al ieşirii din criză.
