Ieşirea României din prizonierat

În sensul modern al cuvântului. O ţară ocupată fără forţe armate inamice. Prin indigeni, interesaţi de carieră politică şi de bani. Transformaţi în spioni ai Înaltei Porţi. Care stă pe trei piloni: Washington, Bruxelles, Berlin. Această ţară a devenit un important teritoriu geostrategic pentru alianţa euro-atlantică, o piaţă de desfacere destul de importantă, un furnizor de materii prime şi de forţă de muncă. În acest scop, România a fost dezindustrializată şi deznaţionalizată. Cum poate fi schimbată această situaţie?

Pentru a da un răspuns corect, trebuie să aflăm cauza. Ea nu constă doar în interesul pe care îl au marile puteri de a-i stoarce pe cei slabi. Şi de a obţine avantaje pe seamă acestora. În definitiv, acest tip de comportament este caracteristic întregii istorii universale. În alianţă euro-atlantică în care am intrat, cu mult entuziasm şi uneori fără să fim conştienţi de riscuri, beneficiem, pe termen mediu şi lung, de o serie de avantaje indiscutabile. Iar dezavantajele, acelea pe care le-am enumerat mai sus, sunt generate, până la urmă, de noi înşine. Suntem trataţi aşa cum suntem trataţi, ca un paşalâc, din simplul motiv că reprezentanţii românilor nu au reuşit să-i convingă pe partenerii noştri că, din perspectiva Bucureştiului, parteneriatul poate funcţiona în mod optim fără ingerinţe străine. Că democraţia noastră este cu adevărat funcţională. Că economia capitalistă, aşa cum e şi câtă e, poate fi funcţională. Consecinţa acestei neîncrederi, cea mai puţin vizibilă dar şi cea mai dureroasă, este că partenerii euro-atlantici au preluat, practic, conducerea României sub control. Prin indivizi transformaţi în agenţi de influenţa ori chiar în spioni. Aceştia sunt lăsaţi, drept recompensă, să spolieze România fără a fi pedepsiţi.

Dovada că suntem transformaţi într-un paşalâc este că, pentru partenerii euro-atlantici, aşa cum s-a putut perfect radiografia cu ocazia procedurii de suspendare şi demitere a lui Traian Băsescu, nici măcar Parlamentul nu a contat. Deşi, în orice democraţie modernă, Parlamentul este principala putere în stat care exprimă voinţa liberă, democratică a cetăţenilor săi.

Cum ieşim din starea de paşalâc? Renunţând la parteneriatul euro-atlantic? Ar fi din prea multe puncte de vedere o uriaşă prostie. O catastrofă. Calea e altă. Aceea de a ne îndrepta şira spinării. De a forţă lucrurile până la punctul de unde putem discuta cu reprezentanţii celorlalte state de la egal la egal. Fără a primi comenzi. Fără a accepta ingerinţe. Fără a face plocoane. Dar cum?

Indiferent câtă lipsă de respect au, în realitate, partenerii noştri euro-atlantici faţă de liderii politici români, cu certitudine ceva poate reaşeza din temelii raporturile dintre noi şi ei. Acest ceva este votul popular la alegerile parlamentare. Dacă acest vot va arunca, în decembrie, la lada de gunoi regimul Traian Băsescu, atunci această realitate va trebui să fie adjudecată de toată lumea. Noua majoritate şi noul guvern vor fi recunoscute. Şi depinde doar de USL ca reprezentanţii săi să nu devină, la rândul lor, cozi de topor. Pentru a nu rămâne în starea de paşalâc.