Au urmat mii de ore de ştiri TV, dezbateri, campanii despre şmecheri ai şoselelor, vitezomani, imagini rulate în buclă cu şoferi plictisiţi să aştepte în coloane nesfârşite şi ocolindu-le dibaci, spre disperarea celorlalţi "participanţi la trafic". Toate cu scopul nobil al educaţiei preventive a publicului, pe baza presupunerii legitime că punerea la stâlpul infamiei a celor care încalcă legea, împreună cu popularizarea celor mai mari grozăvii petrecute din cauza încălcării legii îi vor face pe oameni să fie mai precauţi. În fapt, întreaga strategie preventivă a Poliţiei Rutiere s-a bazat pe comunicarea către presă a unei sumedenii de episoade în care oameni obişnuiţi şi "vedete" deopotrivă au fost prinşi şi pedepsiţi după ce au depăşit viteza legală sau au tăiat-o pe contrasens.
Până zilele trecute, mai-marii poliţiştilor păreau încântaţi de ideea lor. A intervenit însă un element perturbator, care le-a provocat o schimbare diametrală de atitudine. Maşina prefectului de Timiş a fost oprită de un echipaj de nefericiţi după un slalom de kilometri buni, dincolo de dubla continuă, la peste 100 la oră printre maşinile de pe contrasens, cărora le făcea chiar flash-uri să se dea la o parte. Agenţii constatatori au fost şicanaţi de superiori şi s-au făcut că uită să întocmească procesul-verbal, iar evenimentul era crezut ca scăpat în anonimitate. Când ştirea a ajuns la presă, cei implicaţi au încercat să facă tot posibilul ca imaginile care demonstrau ilegalitatea să nu iasă la iveală. Deputatul PDL de Timiş, Alin Popoviciu, care spunea că era şi el împreună cu prefectul, a susţinut că maşina se afla în coloana oficială, însă imaginile înregistrate au probat indubitabil minciuna sfruntată. Pentru a nu se mai întâlni cu situaţii de acest fel, în care presiunile politice să îi oblige pe poliţişti să se facă de râs pe la televiziuni, şefii Poliţiei Rutiere au dat ordin tuturor inspectoratelor din ţară să pună la păstrare imaginile, adică nu doar să nu le mai mediatizeze din proprie iniţiativă, ca până acum, ci să interzică distribuirea lor spre presă. Dacă totuşi unele imagini sunt cerute de presă, decizia de a le face publice va fi luată la cel mai înalt nivel al inspectoratelor judeţene, chiar de şefii acestora.
Campaniile de presă din epoca de transparenţă a Poliţiei Române au arătat nenumărate cazuri în care diverşi baroni, interlopi locali şi beizadele de toate categoriile se ştergeau la fund cu codul rutier şi cu minimele norme de bun simţ. Am văzut milionari arzând-o veseli cu 200-şi-ceva la oră, băieţandri ai şefilor de la "Ape" călcând oamenii pe plajă cu gipanul, neveste de poeţi naţionali sau cârcotaşi televizuali ducând la groapă familii cu de-a-ntregul. Că niciunii dintre ei nu au primit pedepse care să-i împiedice s-o comită din nou este perfect adevărat, dar asta s-a datorat unei legi permisive şi cutumei juridice conform căreia astfel de fapte primesc pedepse cu suspendare. În nesfârşitele "dezbateri" iscate prin studiouri în fiecare din aceste ocazii, şefii de la Rutieră insistau asupra activităţilor de prevenţie şi se băteau cu pumnii în piepţi că sunt pe cale să treacă prin parlament noi propuneri de lege care să cureţe şoselele de pramatii.
Ordinul dat de Lucian Diniţă, comisarul-şef al Poliţiei Rutiere, nu este decât unul dintre simptomele luării statului în captivitate, într-o încrengătură de grupuri de interese organizate pe criterii politice. Episodul cu prefectul de Timiş şi cu deputatul Popoviciu a condus la luarea unei decizii arbitrare şi contrare întregii filosofii preventive a instituţiei, construită în decursul unor ani întregi, în care Poliţia s-a aflat într-un proces lăudabil de spălare a imaginii şi de încercare de a-şi restaura autoritatea şubrezită. În urma unei probabile infracţiuni încadrabile la abuz în serviciu, trafic de influenţă sau şantaj, politicile publice ale Poliţiei Rutiere au fost influenţate de un om politic, cu ajutorul conivenţei şefului instituţiei, numit în funcţie tot pe linie politică. Legile, scrise şi învăţate de autorităţile române cu ajutorul expertizei americane sau vest-europene, or fi corecte, precise, "moderne", aplicabile. Instituţiile or fi populate cu funcţionari instruiţi, cu stagii de pregătire prin instituţii similare funcţionale de prin vechi state membre UE. Mulţi dintre ei, cei mai destoinici, au participat deja, la rândul lor, la instruirea altor omologi din ţări aspirante la clubul select al UE.
Totul degeaba. Corupţia descrisă în acest episod aparent banal, cu maşina şturlubatică a prefectului şi imaginile radarelor ţinute la păstrare, este corupţie politică, imposibil de stârpit altfel decât prin mijloace politice. Or, singurele instituţii capabile să schimbe paradigma sunt chiar partidele politice. Din 4 în 4 ani, au şansa de a-şi selecta cu însutită grijă viitoarele elite, dar tot de atâtea ori eşuează lamentabil, indiferent că vin îmbătaţi de înălţimile puterii sau hămesiţi de mizeria opoziţiei. Mişcările de trupe din ultimele săptămâni sunt dovada reciclării perpetue a cadrelor. Ultimele date arată că doar puţin mai mult de jumătate din actualii parlamentari se mai află în grupurile parlamentare cu care şi-au început mandatul, iar unii dintre ei au schimbat în 4 ani chiar de mai multe ori barca, tocmai cu scopul meschin şi individual de a-şi trafica influenţa şi votul în folosul unei viitoare realegeri. Modelul se reproduce, fiind încurajat, pe rând, de putere şi de opoziţie, indiferent de declaraţiile lor publice, iar evoluţia ciclurilor politice în spirală ne asigură că la fel se va mai întâmpla şi peste alţi 4 ani, şi peste alţii 4, şi tot aşa. Dar cine spune că statul român nu funcţionează se înşală. Rotiţele sunt bine unse şi se învârt în virtutea unor reguli stabilite şi consimţite de toţi cei care l-au capturat. Totul este să fie ţinute la secret, iar în public să apară doar poleiala de doi bani, bună de afişat pe la televizor, îmbrăcată în cuvintele de-a gata primite de fiecare de la consultanţi.
Un singur pericol planează asupra status-quo-ului: trecerea unui anumit prag volatil al suportabilităţii populaţiei. Dar cum populaţia are o toleranţă aproape infinită la corupţie, dobândită deodată cu reculturalizarea întru dogmatica supravieţuirii din lungii ani de represiune comunistă, sunt de ajuns punga cu făină şi promisiunea unei sute de lei la pensia din luna ce vine, iar pragul suportabilităţii încetează să mai pună probleme. Mâna aceasta, mâna care dă, nu poate fi muşcată, aşa că noul reflex, cel al omului nou, a fost să o sărute. Şi aşa a rămas şi astăzi.
Voi, ceilalţi, ce vă pierdeţi vremea şi vă plângeţi că statul nu este destul de transparent, eficient, coerent, mai tacă-vă fleanca! Cine sunteţi voi să ne luaţi la întrebări, tocmai pe noi, care ne gândim la amărâţii neamului şi le mai dăm câte un coltuc de pâine şi un stavrid, cum e datina creştinească? Demagogilor!
PS.: În distopia "1984" a lui George Orwell, statul era format din patru ministere: al Adevărului, care se ocupa cu falsificarea continuă, industrială, a ştirilor despre prezent şi trecut; al Iubirii, care avea jurisdicţie asupra menţinerii ordinii şi disciplinei, cu tot cu Poliţia Gândirii; al Păcii, cu atribuţii, fireşte, la război; al Abundenţei, care raţionaliza toate bunurile de consum. Pe frontispiciul Ministerului Adevărului stătea scris tot ce conta: "Războiul este pace | Libertatea este sclavie | Ignoranţa este putere". E bine de ştiut doar că, deşi cartea este doar o ficţiune a unui englez acum mai bine de 60 de ani, prin aceste părţi de lume viaţa a dovedit, pe alocuri, o imaginaţie cu mult mai fecundă.
