DISTRIBUIE
Dacă există o ţară în care dreptul la fericire personală este garantat de însăşi Constituţia ei, în România a fi fericit este, pentru toate categoriile sociale şi de vârstă doar o luminiţă aflată, ca toate luminiţele, la capătul unui tunel greu de străbătut. De data asta nu am să caut vinovaţii în guvernanţii de acum şi dintotdeauna. Mi se pare prea facil şi prea superficial, deşi unul dintre factorii favorizanţi ai deziluziei colective este, fără îndoială, această lume derizorie, agramată şi, într-un fel, sinistră a politicii noastre postdecembriste. Aş vorbi mai ales (aşa cum îmi face onoare să respect o promisiune făcută zilele trecute unui om care face performanţă la una dintre cele mai mari universităţi din Lumea civilizată) despre şansa ori, mai bine zis, neşansa unor generaţii de cetăţeni ai ţării care se văd puşi în situaţia ingrată şi frustrantă de a-şi părăsi propria ţară din cauza unui învăţământ mutilat de dorinţa unui guvern şi a unui preşedinte agramat, măcinat de dorinţa de a subordona şi ultima citadelă pe care până acum n-a reuşit s-o îngenuncheze şi s-o distrugă: învăţământul.
Tinerii excepţionali şi talentaţi vor pleca, aşadar, alături de cele peste 2.000 de cadre didactice pensionate abuziv, în Occident. Primii, pentru un învăţământ de calitate, cu un sistem verificat de sute de ani, ceilalţi vor imigra chemaţi cu bucurie de ambasadele unor ţări care nu vor rata şansa de a-şi îmbogăţi valoarea intelectuală. Exemplul Canadei, care a invitat un număr mare de profesori universitari “eliminaţi” de noua Lege a învăţământului să preia posturi în centre de învăţământ prestigioase de acolo, este relevant. Dacă mai punem la socoteală imigrarea în masă a medicilor şi tragem linie, rezultatul va fi dezastruos. Minţile luminate ale României părăsesc, după cum îndemna recentul sfat prezidenţial, ţara în căutarea locului ideal pentru un proiect personal. Sigur, de-a lungul timpului, oamenii şi-au căutat “locul”. Şi poate că e una dintre cele mai delicate întreprinderi pe care fiinţa umană o face, în căutarea disperată din toate epocile vârstei sale. Când anume se întâlneşte ea cu propria-i şansă, e greu de spus. Personal, cred şi am crezut întotdeauna că nu există umilinţă mai mare pentru un popor decât aceea ca propriii guvernanţi să îi fure cu abjecţie şansa de a-şi găsi propriul drum, propria fericire în patria lui. Din nefericire, la noi se întâmplă chiar aşa.
Destinul îţi e oferit, eşti pus în faţa lui. Dacă eşti în stare, îl duci mai departe. Dacă nu, aşa cum e al multora, te plictiseşti. Destinul te depăşeşte. Iar ca să-ţi fie mai uşor - şi of, cât de specialişti sunt oamenii în a confecţiona scuze pentru a-şi justifica propriile slăbiciuni! -, îţi confecţionezi o scuză cu care să-ţi consumi plictiseala şi ratarea propriului moment.
Eu nu cred în “maxime” populare de genul “toţi oamenii sunt muritori”, “dragostea durează trei ani” sau “timpul le rezolvă pe toate”. Nu m-am simţit niciodată bine în defetismul general valabil şi în lipsa putinţei unei asumări majore. Şi, desigur, atunci când gândeşti “aşa”, e mai uşor să şi faci “aşa”; poate că de asta îmi place să trăiesc mai aproape de personajele din cărţi decât să mă aliniez oamenilor de lângă mine. Fiindcă îmi descopăr asemănări mai mari cu ele decât cu oamenii reali. S-ar putea spune că e o lume falsă aceasta în care trăiesc eu. Se prea poate, dar cărţile bune şi de valoare sunt scrise de oameni care nu fantazează neapărat. Chiar şi realismul magic al lui Marquez are la origine persoane reale. Deci personajele în care cred eu există sau modelele după care ele au fost create au existat. Lumea mea nu mai e falsă.
“Fiecare zi să-ţi aducă 24 de ore de experienţe”, spunea un profesor. Poate că avea dreptate. Numai spunând aşa, într-un fel, poţi sfătui oamenii să nu se gândească şi la trecerea lor pe pământ. Dacă viaţa ar fi un laborator, iar oamenii nişte studenţi veşnici, cu halate, măşti şi mănuşi, care fac doar experimente, protejaţi în laborator, ar fi perfect. Doar că la sfârşitul vieţii ne-am da jos halatele, mănuşile şi... am muri, pur şi simplu, epuizând experienţele. Dar a trăi, oricât de “experimental” ar fi, înseamnă a include, cred, cel mai important timp al unei vieţi, acel repaus de judecată şi de “dezmierdare” a spiritului. Înseamnă acea experienţă a dezideratului de a hotărî în ce fel vrei să te “îmbogăţeşti” şi la ce îţi foloseşte asta. A experimenta gândindu-te că asta te va face mai puternic, a încerca orice fără discernământul spiritului te duce inevitabil la “şi aşa trece viaţa mea pe pământ” - teribila vorbă a lui Brecht. Eşti mai puternic ca să ce? Ca să-ţi rupi cu mâna ta rădăcinile propriului suflet şi să te regăseşti alungat din patria ta. Să te trezeşti izgonit din patrie şi aruncat în mijlocul unei furtuni perfecte... Fiindcă poţi avea multe “ţări”, dar “patria” nu este decât una...
Tinerii noştri, dar şi cei mai în vârstă, acei oameni care ar putea schimba în bine alţi oameni, mulţi oameni, se duc să-şi “facă viaţa” între străini, în comunităţi ostile şi “degringolate”, fără direcţie şi rădăcini. Să fie acesta un plan programatic al unui veritabil criminal sau doar aroganţa unor păduchi care joacă barbut cu vieţile noastre, pretinzând că modernizează statul român?
Tinerii excepţionali şi talentaţi vor pleca, aşadar, alături de cele peste 2.000 de cadre didactice pensionate abuziv, în Occident. Primii, pentru un învăţământ de calitate, cu un sistem verificat de sute de ani, ceilalţi vor imigra chemaţi cu bucurie de ambasadele unor ţări care nu vor rata şansa de a-şi îmbogăţi valoarea intelectuală. Exemplul Canadei, care a invitat un număr mare de profesori universitari “eliminaţi” de noua Lege a învăţământului să preia posturi în centre de învăţământ prestigioase de acolo, este relevant. Dacă mai punem la socoteală imigrarea în masă a medicilor şi tragem linie, rezultatul va fi dezastruos. Minţile luminate ale României părăsesc, după cum îndemna recentul sfat prezidenţial, ţara în căutarea locului ideal pentru un proiect personal. Sigur, de-a lungul timpului, oamenii şi-au căutat “locul”. Şi poate că e una dintre cele mai delicate întreprinderi pe care fiinţa umană o face, în căutarea disperată din toate epocile vârstei sale. Când anume se întâlneşte ea cu propria-i şansă, e greu de spus. Personal, cred şi am crezut întotdeauna că nu există umilinţă mai mare pentru un popor decât aceea ca propriii guvernanţi să îi fure cu abjecţie şansa de a-şi găsi propriul drum, propria fericire în patria lui. Din nefericire, la noi se întâmplă chiar aşa.
Destinul îţi e oferit, eşti pus în faţa lui. Dacă eşti în stare, îl duci mai departe. Dacă nu, aşa cum e al multora, te plictiseşti. Destinul te depăşeşte. Iar ca să-ţi fie mai uşor - şi of, cât de specialişti sunt oamenii în a confecţiona scuze pentru a-şi justifica propriile slăbiciuni! -, îţi confecţionezi o scuză cu care să-ţi consumi plictiseala şi ratarea propriului moment.
Eu nu cred în “maxime” populare de genul “toţi oamenii sunt muritori”, “dragostea durează trei ani” sau “timpul le rezolvă pe toate”. Nu m-am simţit niciodată bine în defetismul general valabil şi în lipsa putinţei unei asumări majore. Şi, desigur, atunci când gândeşti “aşa”, e mai uşor să şi faci “aşa”; poate că de asta îmi place să trăiesc mai aproape de personajele din cărţi decât să mă aliniez oamenilor de lângă mine. Fiindcă îmi descopăr asemănări mai mari cu ele decât cu oamenii reali. S-ar putea spune că e o lume falsă aceasta în care trăiesc eu. Se prea poate, dar cărţile bune şi de valoare sunt scrise de oameni care nu fantazează neapărat. Chiar şi realismul magic al lui Marquez are la origine persoane reale. Deci personajele în care cred eu există sau modelele după care ele au fost create au existat. Lumea mea nu mai e falsă.
“Fiecare zi să-ţi aducă 24 de ore de experienţe”, spunea un profesor. Poate că avea dreptate. Numai spunând aşa, într-un fel, poţi sfătui oamenii să nu se gândească şi la trecerea lor pe pământ. Dacă viaţa ar fi un laborator, iar oamenii nişte studenţi veşnici, cu halate, măşti şi mănuşi, care fac doar experimente, protejaţi în laborator, ar fi perfect. Doar că la sfârşitul vieţii ne-am da jos halatele, mănuşile şi... am muri, pur şi simplu, epuizând experienţele. Dar a trăi, oricât de “experimental” ar fi, înseamnă a include, cred, cel mai important timp al unei vieţi, acel repaus de judecată şi de “dezmierdare” a spiritului. Înseamnă acea experienţă a dezideratului de a hotărî în ce fel vrei să te “îmbogăţeşti” şi la ce îţi foloseşte asta. A experimenta gândindu-te că asta te va face mai puternic, a încerca orice fără discernământul spiritului te duce inevitabil la “şi aşa trece viaţa mea pe pământ” - teribila vorbă a lui Brecht. Eşti mai puternic ca să ce? Ca să-ţi rupi cu mâna ta rădăcinile propriului suflet şi să te regăseşti alungat din patria ta. Să te trezeşti izgonit din patrie şi aruncat în mijlocul unei furtuni perfecte... Fiindcă poţi avea multe “ţări”, dar “patria” nu este decât una...
Tinerii noştri, dar şi cei mai în vârstă, acei oameni care ar putea schimba în bine alţi oameni, mulţi oameni, se duc să-şi “facă viaţa” între străini, în comunităţi ostile şi “degringolate”, fără direcţie şi rădăcini. Să fie acesta un plan programatic al unui veritabil criminal sau doar aroganţa unor păduchi care joacă barbut cu vieţile noastre, pretinzând că modernizează statul român?
DISTRIBUIE
Comenteaza
