În Cluj se freacă pălmuţele

Mai mult ca niciodată mi-au auzit urechile toate replicile pe care le puteau auzi, trase virtuos în direcţia Clujului după ultimele săptămâni – săgeţi înmuiate în sarcasm şi râcă. Pe scurt, suntem taxaţi de fuduli, cu şi avem lungul nasului cam scurtuc.

Nu m-am ambalat, dar nu e convenient. Poate că te-ai simţi mai bine dacă ai avea rezultate să demonstrezi măcar puţin contrariul. Însă pentru cine se gândeşte la Clujul ultimilor doi ani, judeţ şi oraş, paharul este cam prea gol. Nu pentru că nu ar fi avut loc episoade marcante, economic cel puţin, ci pentru că ele sunt mult rămase în urmă faţă de nevoile întregii comunităţi la momentul 2014, iar proiectele de capacitate aşteaptă să poată tura la maxim pe o scenă unde politica rămâne un gâlgâit de ţaţe atunci când nu dă semne de lepră, corupţie şi putoare.

E 2014. Jumătate de deceniu de criză. Puţinătate, limitări, dimensiuni reduse, iniţiative mici sau interminabile înnămoliri în luarea unor decizii prea vitale pentru a mai face subiectul discuţiilor partinice şi a tragerii de timp. Cinci ani e mult; creează reflexe rutiniere, o ancorare în ideea de "mai mult de atât (oricum) nu de poate" - şi e suficient pentru a scoate oraşul din peisajul marilor centre care contează, la momentul critic în care o serie de rapoarte internaţionale arată România revenită pe lista ţărilor cu atractivitate investiţională, devansând Ungaria, Turcia sau Slovacia, dar rămânând a treia după Polonia şi Cehia (în scădere faţă de anii trecuţi, dar înaintea noastră).

E 2014 şi în Cluj se gândeşte ca acum aproape 10 ani. De fapt, chiar dacă se gândeşte la fel, de făcut se face mai lent şi mai slab. Se lucrează pe criteriul "preţul cel mai scăzut". Calitatea e cârpăceală. Un fel de suficienţă vine cu ideea că "dacă-i de la Cluj e bun prin definiţie", doar pentru că acum vreo 5-10 ani oraşul cunoştea o ascensiune-model. Vremuri duse, lauri ofiliţi. A fost doar o etapă, nu un destin în sine al Clujului ; ceea ce s-a petrecut atunci ar fi trebuit să servească unui Mare Proiect local şi regional de transformare a Clujului în acel model care să-i ateste deplinătatea forţei, capacităţii de mobilizare şi a credibilităţii discursului de alternativă transilvană. Nici vorbă. Încă o dovadă că mediile private ar trebui să preia şi această iniţiativă.

E 2014 şi după doi ani, mai mult ca înainte, vezi o mediocritate insidios strecurată peste tot; mântuiala devenită regulă; neatenţie insolentă la ceea ce, în timp, devine tern - şi căruia nu i se aplică o politică de corecţie. Acelaşi centru nereglementat, cu mai multe faţade decrepite, fólii de plastic în loc de firme şi vitrine, scorojeli şi văluri de praf gros, miros de prăjeală şi covrigi şi copturi, reclame şi afişe lipite frenetic de orice mucos, graffiti spurcând pereţi de muzee şi edificii-etalon (manelişti ai artelor se iau drept genii "cu mesaj"); o fântână în Piaţa Unirii plesnită şi lăsată-n zacere, "festivaluri" anual încropite cu trei corturi, gulyas, ciorăpei artizanali şi un folk răscopt. Vara nu are atracţie, vara e praf fierbinte şi delăsare... Fotbalul, cu miză, puternic, electrizant, s-a dus. Ca şi Teatrul Naţional, Muzeul de Artă e mumificat în aer vetust şi neîngrijire. TIFF-ul l-am simţit mai modest şi retras. Concertele-eveniment sunt rare - sau, pentru că propun staruri mai degrabă necunoscute generaţiilor de azi, nu atrag decât marginal, dacă o fac. Aşa rămânem cu linişte, dureros şi tâmpit de linişte.

Băltirea are sorginţi complexe, dincolo de modul în care merge administraţia. Primo, lista de obiective (cele care entuziasmau şi atrăgeau susţinere publică) e epuizată, fără să fi fost reînnoită. (Da, "se lucrează", dar e vorba de obiective lansate cu ani buni în urmă, neduse la capăt din cauze ştiute şi discutate, la vremea lor, în mass-media locală. Cei care vor aplauda mândru Polivalenta în toamnă ar trebui să-şi amintească faptul că trebuia terminată cu ani în urmă. Asfaltarea marilor artere la fel. Şi, printre multe altele, Pata Rât va sări-n ochii jurnaliştilor străini în 2015, an de Capitală Europeană a Tineretului). Centrul Cultural Transilvania e la fel de abstract ca şi în 2010-2011: o piatră nu a fost mişcată. În doi ani nu s-a mai văzut nimic ridicat la rang de prioritate şi efort concentrat.

Iar vechile succese (infrastructură, investiţii) s-au epuizat moral. Lege universală. Standardele sunt depăşite de vremuri, nevoile comunităţii sunt altele, lumea a trecut, uşurel, la alte exigenţe, iar guvernanţa locală - să nu fi fost ea interesată prea mult de ciordeală - ar fi trebuit de mult să intre pe noul făgaş pentru a menţine poziţiile câştigate de Cluj în cei cinci ani graşi. Atât doar că, pentru unii, oraşul şi judeţul nu înseamnă vreo 325 de mii (respectiv 700 de mii) de vieţi în partea de est a Europei centrale, ci doar grămezi de mutre pe stradă, votanţi de fraierit, audienţă de convins, biştari de făcut. Între timp, Timişul stă cu trei locuri mai sus decât noi în topurile naţionale, iar Braşovul ne răsuflă în ceafă. Pe Someş se piţigăie discursuri, numără lovelele şi freacă pălmuţele pentru un scaun rămas jenant de gol...