Mulţi? Puţini? Nu mai conta. Am avut atunci, pentru o secundă, revelaţia faptului că, într-adevăr, poate nu suntem suficient de atenţi. Cu viaţa noastră, cu ocaziile şi cu oportunităţile, cu oamenii pe care îi întâlnim. Nu vorbesc despre cele către care ne îndreptăm programatic; pentru acestea suntem pregătiţi întotdeauna după reţetele altora. Avem planuri, uneori extrem de amănunţite. Vizăm ceva gândit, nu simţit. Ni se pare că numai această cale, gândită şi asumată în urma unor analize, de cele mai multe ori ale altora, este de urmat. Iar tot ceea ce "ni se întâmplă" devine, pentru noi, din păcate, un "joc secund". Ştim exact ce se aşteaptă de la noi. Ce vor părinţii, ce vor prietenii, ce vrea, în general, "lumea" aceasta mai mult sau mai puţin artificială care ne înconjoară. Ţinem seama în special de "reţetele" lor, pe care le-am preluat fără să le punem în faţa propriilor dorinţe, ni le asumăm ca şi când ar fi ale noastre şi ajungem să credem, în cele din urmă, că sunt CHIAR ale noastre. Or, nu este deloc aşa.
Poate că tocmai despre asta vorbeşte şi tocmai la asta ne propune să ne gândim minunatul Leonard Cohen. Pentru că un autor valoros precum acesta şi încă mulţi alţii, în afară de muzică propune şi o temă care să rămână, cel puţin un timp, în sufletele noastre. În viaţa noastră secretă se întâmplă, oare, ceva? Ne mai aplecăm asupra lucrurilor şi simţirilor pe care le considerăm numai ale noastre? Mai avem curajul să le privim cu seriozitatea necesară? Dar curajul de a ne asuma astfel de "întâmplări" fără ca acestea să fie rezultatul unor analize, al unui sfat părintesc sau venit de la prieteni? Cât de important mai este să simţim, şi nu să analizăm propriile noastre gânduri şi simţăminte? Cât de falşi putem fi, exagerând puţin, cu propria noastră existenţă? La urma urmei, se pare că a trăi în vremurile noastre înseamnă, pentru oameni, doar a demonstra ceva. Înseamnă, la urma urmelor, să pui la îndoială orice, să nu mai crezi nici în ceea ce simţi şi în ceea ce simţi că ar trebui să faci...
Un val de neîncredere în propriul liber arbitru, în propriile simţăminte, în propriile alegeri cuprinde întreaga societate. Lucrăm cu demonstraţii. Le cerem, le facem şi noi, şi tot ceea ce nu este demonstrat nu prezintă încredere. Am căzut... Am căzut în toată construcţia noastră umană, am ajuns să nu mai credem în nimic şi, ceea ce este extrem de trist, am renunţat să mai credem în noi. În voinţa noastră; căci raportarea propriei fiinţe la o anume situaţie, la un anume om, la o anume oportunitate este, de fapt, un act de voinţă. "Este plăcută constatarea că voinţa este la om singurul element real şi esenţial, în timp ce inteligenţa este şi va rămâne secundară", spunea Schopenhauer. Dar aşa cum observăm (dacă mai avem curajul să deschidem ochii către viaţa noastră "secretă"), voinţa cea adevărată, aceea care se naşte în noi fără a avea în spate o analiză cu creionul pe hârtie sau "binecuvântarea" celor pe care, de cele mai multe ori, greşit i-am ales pentru a ne da sfaturi, voinţa noastră simţită, nu mai are greutate.
Poate tocmai de aceea, fiindcă vine din acumularea imaterială a propriilor noastre trăiri şi afecte, din conglomeratul acela care îţi dă valoarea bogăţiei sufleteşti. Acolo, "analiza" se face cu alte măsuri, cu alte instrumente. Cea mai frumoasă definiţie a culturii pe care am întâlnit-o vreodată este aceasta: "cultura este tot ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat tot ce ai citit." Cu acel "ceva" rămas în sufletul tău ai putea să deschizi o altă paranteză în propria viaţă. Acel ceva, depozitat zi de zi, carte de carte citită, experienţă de experienţă "întru" cultură, în propriul suflet, te face mai puternic, pentru a-ţi exercita voinţa despre care vorbea Schopenhauer. Or, tocmai în analizele acestui sofisticat "aparat" uman am de un milion de ori mai multă încredere decât în analizele "reci", în criteriile sugerate sau afirmate de marele public.
În asumările pe care le sugerează acest "organ" preţios am totală încredere, şi nu în sugestiile "realizărilor" de faţadă ale oamenilor de succes şi ale psihologilor sau moraliştilor de ocazie. O lume din ce în ce mai artificială creşte numeric. Oameni de ceară, aşa cum bine îi descrie Marcel Brion în "Am străbătut munţii". O lume de carton, care vorbeşte, care se ia drept exemplu, o lume tragică, sufocantă. O lume care le ştie pe toate, care îţi spune cum să faci aia, cum să o faci pe cealaltă. Toţi oamenii aceştia care îţi spun, după un propriu reţetar, ce ţi se potriveşte, cum vei fi fericit doar dacă alegi să semeni cu ei. Adică să nu mai ai o viaţă secretă, să nu mai alegi tu pentru tine propriul drum. Viaţa ta secretă, singura care îţi spune, cu adevărat, unde anume se află succesul tău, la ce şcoală, alături de un anume tip de om, într-un anume loc de pe acest pământ.
Mihai Ralea spunea că are un organ special cu care îi "simte" pe cei care citesc. "Li se mişcă ideile", zicea el. Cred că tot aşa se întâmplă şi azi. Sunt din ce în ce mai puţini oameni care, dacă au acel "organ" special şi chiar dacă se privesc în oglindă, văd că au o viaţă secretă, a lor şi numai a lor. Acea viaţă în care îşi respectă voinţa proprie, acea viaţă a lor în care îşi hotărăsc singuri propriile asumări.
