Incendiaţi spitalele, ardeţi pe rug doctorii şi asistentele!

Ori de câte ori se întâmplă în viaţa publică ceva ieşit din comun, poporul român (transformat în ultimii şase ani într-o populaţie oarecare) nu ratează ocazia de a se revolta; ocazie care pare că-i creează un orgasm tehnic, altfel nu s-ar grăbi, cu mic, cu mare, să se transforme în judecător ad-hoc al oricui şi al orice face obiectul vreunei şezători “moderate” de marile minţi şi conştiinţe ale talk-show-urilor care se consumă frenetic pe la televiziuni şi radiouri.

 Dacă eşti cât de cât normal şi Dumnezeu nu ţi-a luat uzul raţiunii privind acest spectacol dizgraţios, asemănător cu “dansul” oxiurilor în mediul care le asigură existenţa, nu se poate să nu observi fără efort câtă dreptate avea filosoful Ţuţea când şi-a manifestat intenţia de a scrie o teză de doctorat cu titlul “Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”. Şi e adevărat: numai o populaţie aşa cum am devenit noi, românii, îşi găseşte totdeauna timp “să se afle în treabă”, având nesmintit o părere în legătură cu orice s-ar fi întâmplat pe lumea asta, dar mai ales în România. Nu există vreun vaşnic român, care să nu adore să se afle în treabă, imaginându-se, de obicei, în faţa unui microfon, ba prim-ministru, ba preşedinte,

ba ministrul educaţiei sau al sănătăţii. Ei “comentează” – se spune, îşi “dau cu părerea”, ei au întotdeauna soluţii, pentru orice situaţie, politică, medicală, economică, chiar dacă sunt târâie-brâu patentaţi, vorbesc şi judecă pe oricine, cu o mare “elocinţă”, care, de obicei, începe cu “deci”:

 

Cazul celor două femei infectate în spitalul bucureştean a creat, pe la televiziunile şi radiourile care şi au făcut un obicei din a se uita în gura proştilor, un adevărat “tribunal al poporului”, în care, evident, acuzaţii, care nici măcar nu au cum să se apere, nu au fost alţii decât asistentele şi medicii, cei care omoară oameni, şi, pe deasupra, mai iau şi şpagă. Am asistat zilele astea cum, cu avânt revoluţionar, mai multe zeci de proşti (de ce să ne ferim de cuvinte?) au decretat, în virtutea propriilor experienţe şi a conformaţiei (rudimentare) a propriului creier, că toate accidentele spitaliceşti, toate morţile unor pacienţi se datorează ori medicilor, ori asistentelor, ori faptului că în astfel de instituţii nu eşti băgat în seamă dacă nu dai şpagă. în faţa microfonului şi al camerei tv., populaţia românească se transformă asemeni unor judecător din anii 1700 (într-un secol care se chema, culmea, al “luminilor”!), care, îmbrăcându-şi roba şi punându-şi peruca, se transforma într-o fiinţă dezumanizată, un robot care nu ştie decât să condamne.

 

Cuvintele apostolului Pavel “Litera omoară, spiritul însufleţeşte” nu mai contează pentru un popor fără conştiinţă. Ca şi în dreptul medieval, pentru populaţia de judecători a României (ne“modernizate”, din fericire, încă!) numai litera se pare că este importantă. Intenţia nu contează. Şi, probabil, când dl. preşedinte va reuşi să modernizeze definitiv şi iremediabil această urmă, această umbră de popor – atât cât a mai rămas, atunci supremul judecător va fi chiar d-sa, iar atunci nici nu va mai conta ce spune populaţia, care azi are naivitatea să creadă că trăieşte după propria conştiinţă în această ţară uitată, parcă de Dumnezeu. Semnele de lipsă de discernământ, de circumstanţă atenuantă sau, pur şi simplu, de bun simţ al înţelegerii, care ar putea duce la îndurare sau iertare este doar preambulul, drumul spre dezumanizare, “locul comun” al oricărei limitări drastice a statusului democratic, semnul cel mai clar al începutului dictaturii. Fiindcă pe ură între diferitele categorii profesionale şi de oameni se construiesc sistemele antidemocratice. Că s-a reuşit până acum antagonizarea populaţiei în raport cu exponenţii societăţii care au o situaţie materială bună şi foarte bună, înţeleg; că s-a reuşit să se inducă  ura împotriva Parlamentului şi a vieţii parlamentare, nu mă miră defel.

 

Că s-a reuşit implantarea în creierul lumpenizat al populaţiei faptul că trebuie eliminată şi redusă la tăcere însăşi instituţia care garantează Statul democratic, - Parlamentul, pot să înţeleg. Toate acestea nu fac altceva decât să creeze condiţiile unui autoritarism vecin cu dictatura. Cine are ochi cu care să vadă şi creier cu care să judece nu va putea să nu vadă toate aceste “pregătiri”, care uneori se desfăşoară sub masca cinică şi zâmbitoare a mimării celor mai bune intenţii, trâmbiţate de către politicieni pe care nu-i mai cred, cu siguranţă, nici membrii propriilor lor familii. Dar că sunt aruncaţi în faţa unor astfel de judecăţi “publice” medici, asistente, cadre medicale oneste, care nu fac altceva decât să încerce într-o ţară în care sistemul medical este identic cu cel din lumea a treia să salveze – în ultimă instanţă - vieţi, mi se pare revoltător. Să faci trimitere la şpagă, în cazul medicilor sau asistentelor şi al întregului personal sanitar, care continuă să salveze vieţi pe salarii de mizerie, oameni care asemeni sfinţilor îşi dedică viaţa acestui scop de o nobleţe pe care creierele fără circumvoluţii nu o pot cuprinde, nu este altceva decât o imensă nesimţire, combinată cu o aprigă prostie manifestă.

 

 Am fost consternat să aud, pe posturile tv şi radio care încurajează “aflatul în treabă” al prostimii, că soluţia “românească” a rezolvării gravelor probleme de subfinanţare şi de sistem din sănătatea publică, dar şi a majorităţii accidentelor produse din cauza acestor racile, nu este alta decât demolarea şi incendierea spitalelor şi pedepsirea exemplară a medicilor care au ghinionul unei nereuşite în tratamentul vreunui bolnav. Personal, ca individ care mi-am văzut moartea în faţă de câteva ori şi care m-am lăsat cu maximă încredere pe mâna medicilor de fiecare dată, vreau să-mi exprim pe această cale gratitudinea şi recunoştinţa faţă de toţi medicii, asistentele şi întregul personal sanitar, care, în pofida salariilor de mizerie, a condiţiilor vitrege ale sistemului sanitar, a propriilor probleme de familie, fac eforturi supraomeneşti să-şi ajute pacienţii şi să salveze vieţi. Chiar şi pe acelea ale populaţiei care i-ar arunca pe rug!