Închinătorii Sfântului Altminteri

Defazarea este atât de atroce încât par a fi coborâţi cu toţii din scrierile recent-aniversatului Caragiale, iar asta nu mai reprezintă de mult un sindrom pasager, ci o realitate fără tăgadă.

Aminteam săptămâna trecută de numirea unui fost consilier personal al primului-ministru în funcţia supremă la Transelectrica, pe fondul unor apeluri la responsabilitate şi înţelepciune politică lansate de unul şi acelaşi domn Emil Boc. Cu câteva zile înainte, când frânturile de dezbatere publică privind proiectul legii sănătăţii relevau că propunerea nu rezolvă cheia de boltă a problemelor sistemului sanitar, şi anume lipsa cronică a banilor îndestulători funcţionării sale, onor Guvernul a tăiat din pix cam 1 miliard de euro din datoriile CFR către bugetul consolidat al statului. O mare parte din sumă sunt tocmai bani care ar fi trebuit să ajungă în sistemele publice de pensii şi asigurări de sănătate, plătiţi de angajaţi, dar pe care angajatorul-companie de stat nu i-a mai virat defel. Situaţii similare se regăsesc cu duiumul la regiile şi companiile de stat bugetovore, cărora guvernele le-au şters sistematic din datorii, pretextând că oricum nu le vor plăti niciodată şi că dau rău în ochii lumii civilizate. Vasăzică, pe vremea când toată lumea era ocupată cu un proiect de lege mâzgălit pe genunchi şi retras rapid din procedura de adoptare, cabinetul d-lui Boc s-a asigurat că tradiţia scurgerilor de bani fără număr de la alde CFR se va perpetua, câtă vreme toate pot fi ascunse sub preş dintr-o zvârlitură de condei.

Lunea trecută, dl. Boc anunţa solemn în Parlament că l-a demis pe ministrul de Externe Teodor Baconschi pentru consideraţiile deplasate pe care le-a făcut pe blog la adresa unora dintre protestatari. Uimitor, în exact aceleaşi moment, dl. Baconschi se afla la Bruxelles, în mijlocul Consiliului de Afaceri Externe al UE, care lua o decizie fără precedent, care s-ar putea dovedi în curând dramatică: instituirea embargo-ului petrolier contra Iranului, în contul unei părţi a sancţiunilor impuse din cauza programului nuclear iranian. Ce moment mai nepotrivit ar fi putut găsi dl. Boc să-şi ejecteze din echipă ministrul de Externe, aşa, pe nepregătite? Coincidenţă sau nu, desfăşurarea în timp a evenimentelor este de un comic absurd desăvârşit.
De luni încoace, de când d-na Sulfina Barbu a vorbit prin gura colegului său, Sorin Frunzăverde, despre creşterea în bloc a salariilor şi pensiilor cu 5%, orice altă temă a devenit caducă. Toată suflarea bugetară şi pensionară, toată presa, toţi analiştii şi oamenii politici şi-au schimbat brusc agenda şi s-au poziţionat în raport cu acest anunţ. Dl. Boc încerca să calmeze entuziasmul, colegii săi de partid defilau zglobii prin studiouri şi plesneau în serii de efuziuni populiste, opoziţia critica măsura cu jumătatea de gură pe care şi-o permitea, acuzând puterea că face pomeni electorale din disperare şi făcând paralele previzibile şi ridicole cu suta de lei promisă de Ceauşescu din balconul CC. În exact aceleaşi clipe, preşedintele Băsescu participa la reuniunea informală a Consiliului European de la Bruxelles, unde se stabiliseră ultimele detalii ale tratatului fiscal menit să impună o disciplină fiscal-bugetară sporită statelor membre. În vreme ce la Bucureşti se dănţuia într-o veselie generală, iar studiourile televiziunilor păreau o scenă a unui spectacol burlesc în care ridicolul discuţiilor deja nu mai stârnea enervare, ci amuzament amar şi consternare, liderii europeni stabileau norme dure şi sancţiuni pe măsură pentru toate statele semnatare ale tratatului. Degeaba încearcă acum bieţii tonţi să o dea la întors după ce preşedintele Băsescu le-a dat peste nas că nu sunt bani. Aşteptările publice au fost iniţiate, iar PDL-ul pică de fraier pentru că nu va vrea să le aplice. Aici nu este vorba despre coincidenţe în spaţiu şi timp. Este inadecvare, defazare, lipsă de contact cu realitatea din teren. Prostie exprimată prin trai în afara timpului.

Nu s-a întors bine dl. Băsescu de la Consiliul European, că opoziţia s-a scărpinat în barbă şi a mai pritocit o acţiune politică fără rost. În exact aceeaşi clipă în care preşedintele încerca, fără mult succes, să traducă păsăreasca tehnică de Bruxelles pe înţelesul românului de rând, duetul fatal Victor&Crin (plus apendicele PC+Antena 3) le explica colegilor de familii politice cum subminează dictatorul T.B. firava democraţie autohtonă. Au uitat să precizeze că, urmând dictonul străvechi "Ieşi afară, sesiune ordinară!", tocmai au pus de o grevă parlamentară "accentuată", care lasă completă mână liberă puterii. Să nu mai amintim că au fost pe punctul să-şi dea demisiile în bloc, până când s-au prins că n-ar rezolva mare scofală, decât că s-ar linge pe bot de indemnizaţii, şofer, pază, cabinet, sumă forfetară, benzină şi plimbări exotice pe banii prostimii. Altfel, episodul de marţi a atins iarăşi o culme a defazării şi a incoerenţei comunicării publice a oamenilor politici. Dl. Băsescu şi-a reamintit brusc că are nevoie să dialogheze constructiv nu doar cu puterea, ci şi cu opoziţia, şi cu presa, şi cu societatea civilă, de orice calitate ar fi. Atâta doar că unii dintre interlocutorii vizaţi îşi anunţaseră prezenţa la Bruxelles de cu multă vreme înainte, iar preşedintele va trebui să constate iarăşi că vorbeşte singur. Dincolo, d-nii Ponta şi Antonescu o ţin gaia-maţu cu dictatura, au tăiat orice punţi de comunicare şi, în plus, îşi mai şi prelungesc vacanţa parlamentară de oftică, pe bani publici. (Că tot veni vorba, cei care susţin că o să-şi doneze indemnizaţiile şi că, văleleu!, trebuie să împrumute bani de la nevastă să-şi plătească lumina pe scară, vă iau de proşti, de parcă v-aţi fi închipuit vreodată că nu au alte venituri şi or fi demni de milă. Să ne potolim lacrimile de crocodil, că traficul de influenţă nu intră în grevă).

Cine mai are vreme să se ocupe şi de lucrurile serioase când toată lumea râde, cântă şi dansează pe falseturi de doi bani? Cui naiba îi mai arde acum de recesiunea iminentă din vestul Europei, de posibilitatea izbucnirii unui conflict la două graniţe de România, de imposibila scăpare din chingile unor constrângeri fiscale de răspândire continentală, cu aplicabilitate pe termen lung şi efecte încă necunoscute pe deplin? Cum ar putea oamenii de rând să aibă impresia că sunt guvernaţi de oameni cu mintea la ei sau că, măcar, aceia care vor să le ia imbecililor locul au puţintel mai multe idei şi bună-credinţă? Ce politicieni sunt aceia care ameninţă că vor trânti guvernul şi vor dezerta din partid dacă Executivul nu se apucă din nou de pompat bani la ei în colegiu, ca să arate prostimii ce destoinic şi-a ales?

Vi se pare scandalos? Nici vorbă. Nici Caragiale nu a fost vreodată scandalos în plăsmuirea unor Caţavencu sau Dandanache. Atâta doar că bătrânul dramaturg rămâne singurul cu adevărat conectat la realitate printre toate personajele sale supravieţuitoare peste timp, pe care îţi vine de-a dreptul să le arunci afară din istorie. Urgent şi definitiv.