Încurajări, scandări sau înjurături şi ameninţări?

Presiunea excesivă ajută sau distruge? Cât de mult poţi iubi o echipă de fotbal, un club şi nişte culori? E o întrebare care nu ţine cont de context cultural, istoric sau de ţară ori de continent.

O întrebare care, privită prin prisma fenomenului “ultras”, are o valenţă, prin prisma fenomenului “tiffosseria”, o alta, şi, cu siguranţă, din perspectiva suporterilor, a microbiştilor sau a simplilor spectatori, altceva. Cât de aproape trebuie să stai de o echipă? Cât de mult trebuie să-i aloci din timpul tău? Ce trebuie să faci pentru a fi socotit suporter-susţinător, şi nu doar suporter-spectator? Până unde este afecţiune şi de unde este exclusiv “presiune”? Până unde există dragoste, emoţie şi de unde încep fanatismul şi ura? Ce înseamnă să faci parte dintr-o galerie şi ce înseamnă să faci parte din facţiunile dure ale unei galerii? Iubesc echipa, oare, mai mult şi o respectă mai profund “durii” tribunelor decât cei care preferă cântecele şi încurajările înjurăturilor şi agresivităţii non-verbale? Sunt doar o parte dintre întrebările ale căror răspunsuri ar trebui cântărite înainte de a fi date.

Dar răspunsurile sunt aceleaşi oriunde în lume. Sunt întrebările pe care şi le pune un om care respectă fenomenul fotbalistic şi iubeşte cu patimă două culori şi o singură literă. Dar, în primul rând, un om care respectă opţiunea celuilalt şi a celorlalţi de a fi altfel. Am trăit alături de mulţi, de cei mai mulţi dintre voi, umilinţa şi deznădejdea, cu toate acestea nu am susţinut şi nu voi susţine niciodată violenţa. Nici verbală şi în nici un caz fizică! Ştiu istoria reală, cea demult apusă şi cea recentă a Universităţii şi mai ştiu că niciodată violenţa nu a făcut parte din atuurile acestui club.

Vă înţeleg poate mai bine decât mulţi alţii pentru că am cântat, am aplaudat, ne-am bucurat şi am vărsat lacrimi împreună, însă, cu toate acestea, sunt momente în care, din respect şi pentru că îmi pasă de imaginea în alb-negru, sunt nevoit să spun “GREŞIŢI!”. Am stat în ploaie, în ninsoare, pe ceaţă, pe vânt sau pe soarele ce ardea pe scaunele de la Clujana ori pe gradenele de pe bătrânul Moina, şi tocmai de aceea îmi permit să spun cu ochii la “Cetate”-a din Alba Iulia şi visând la “noua arenă”, la Cluj Arena, că nici o echipă nu poate face performanţă în agitaţie, stres, nebunie şi presiune excesivă. Trebuie să existe o anumită presiune a tribunei, ea sporeşte cu siguranţă performanţa, dar nu pot fi de acord cu ameninţările şi cu înjurăturile teribile aruncate cu ură peste gardul de antrenament. Vă înţeleg frustrarea şi, mai ales, vă înţeleg perfect nerăbdarea. Mi-e frică la fel ca vouă că am putea să nu rezistăm.

Ar fi cu adevărat un dezastru şi am coşmaruri când mă gândesc la asta. Cu toate acestea sunt dispus să am răbdare. Să observ, să analizez şi să mă gândesc la viitor. Trecutul imediat şi, poate, prezentul de astăzi mă neliniştesc ori chiar mă sperie, însă am învăţat să am răbdare şi să aştept înainte de a cere. Chiar şi atunci când credem, când avem convingerea că lucrurile poate ar trebui schimbate, trebuie să învăţăm să o spunem fără ca aceste lucruri să creeze resentimente, fără ca dorinţa să creeze răni adânci, nevindecabile nici măcar peste ani. În faţa forţei brute şi a limbajului trivial trebuie să punem raţiunea şi gândul bun. Numele este “Universitatea” şi asta ne obligă, ne tragem din “Alma Mater” şi nu putem să uităm de generaţiile de studenţi care astăzi se uită spre “U” cu gândul la tinereţea lor şi la spaţiul universitar clujean.

Nu purtăm numele de “Rulmentul”, “Steagul roşu”, “Vagonul”, “Minerul” sau “Tractorul”, avem un nume care ne obligă pe toţi să fim exemplu şi în nici un caz contraexemplu. Daca aveţi sau avem informaţii, dar şi certitudini că cineva, mai mult sau mai puţin respectat, impune anumiţi jucători în primul “11” pe alte criterii decât performanţa şi forma la antrenamente, fiţi convinşi că vom fi primii care vom semnaliza şi vom face presiune ca acel personaj să fie dat deoparte! Oricine ar fi el. Sunt complet de acord că nimeni nu trebuie să-şi bată joc de banii unui finanţator, mai ales atunci când banii investiţi de acesta sunt sume cu multe zerouri. Dar, sincer, nu cred că un antrenor, oricât de bun sau mai puţin priceput ar fi el, merită să fie apostrofat şi ameninţat la modul în care a fost luat la întrebări antrenorul Universităţii marţi seară.

Poate nu e destul de bun pentru “U”, poate nu are destul talent, dar, cu siguranţă, prin modul în care a reacţionat, încercând să intre în dialog şi să dea explicaţii unor ultraşi supăraţi şi înfierbântaţi, nu să se ascundă şi să fugă pe uşa din dos, merită apreciat. Nu a fugit de explicaţii, ci a încercat să răspundă unor întrebări uneori extrem de agresiv adresate. Nu sunt un admirator al actualului antrenor, dar mi se pare cel puţin nedrept să-l arunci ca pe o măsea stricată înainte de a vedea dacă poate sau nu ceva.

După două etape e, poate, prea devreme să schimbi un antrenor...? E drept, echipa nu a jucat mai nimic în primele două meciuri, cu precădere la Braşov, dar, când într-un lot intră 15 jucători complet noi, lucrurile devin poate mult mai complicat de explicat. Se vehiculează deja numele “Moţului”. OK, cu siguranţă, competenţa nu-i poate fi pusă la îndoială, dar caracterul... eu spun că da! Să ne amintim de ceea ce s-a întamplat în urmă cu câţiva ani. Dar până la urmă poate nu ar strica să ne gândim şi la imaginea pe care o lasă în urmă tensiunea şi conflictul generat chiar şi din dragostea uneori prea nebună!

P.S. Un jucător venit de curând la “U”, unul însă care deja a demonstrat prin jocul său că merită să poarte simbolul pe piept, a hotărât din proprie iniţiativă să-şi schimbe maşina excepţională pe care o avea doar pentru că era de culoare vişinie, cu tapiţerie vişinie. A considerat că, jucând la “U” , într-un oraş în care marea rivală, CFR, are exact această culoare, nu vrea să creeze tensiuni suplimentare în rândul galeriei. Poate merită, iată, ca nou-veniţii să fie întâmpinaţi şi cu respect dacă ei, la rândul lor, respectă.


P.S.2 sincer, îmi doresc ca aşa cum pe vremuri mergeam cu bunicul meu la meciuri, fără ca acestuia să-i fie teamă că nepotul său va auzi în tribune doar cuvinte cărora copil fiind nu le ştia sensul, acelaşi lucru să-l pot face eu – sau voi – cu copiii noştri, de ce nu cu soţiile sau chiar şi cu nepoţii. Dacă tot credem că suntem altfel decât ceilalţi, de dincolo de Carpaţi, ar trebui să demonstrăm poate şi în tribune, la fel cum ar trebui să demonstrăm şi gazdelor noastre din Alba Iulia, că adevărata capitală a Ardealului este Clujul, iar aici susţinerea unei echipe se face prin cântec, scandări şi nu cu înjurături şi trivialităţi primitive. Vă mulţumesc, haide „U”, te iubim cu sufletul!