Când intenţia de vot izvorăşte, mai nou, aproape dintr-un singur parametru – notorietatea – ori când personaje de genul Vadim sau Becali sunt ajutate cu atâta perseverenţă nu să-şi vadă de pensie, respectiv oile din bătătură, ci să revină pe scena politică şi chiar să aibă pretenţii la podium la alegerile prezidenţiale din noiembrie, se poate ajunge la o reacţie chimică a organismului de respingere a votului. Desigur, sunt destui optimişti care generalizează situaţia prezenţei la vot, punând România acolo unde nu este: în Uniunea Europeană. Desigur, nici în ţările vechi ale Uniunii oamenii nu se prea înghesuie la vot. Sigur, o lehamite de politică şi o oboseală de democraţie sunt şi acolo.
Printre cele pe care le au ei şi nu le avem noi există ceva ce nu este la noi. Din nou, optimiştii vor spune că sunt nu unul, ci o infinitate de lucruri care sunt diferite între noi şi ei. De unul, însă, putem fi siguri: la noi, instituţia demisiei nu există. Pot să fie scandaluri cu toate femeile preşedintelui - cele două Elene, apoi Monica Iacob Ridzi ori fiica mai mare, Ioana, cea cu apartamentul despre care nimeni nu ştie cât a costat şi de unde a avut bani să-l ia-, pot să se fure arme din depozite militare ori să se inaugureze centuri ocolitoare care se prăbuşesc la două zile de la tăiatul panglicii tricolore. Aceste chestiuni nu sunt în măsură să provoace şi efecte, dureri de cap ori dileme etice urmate de gestul de onoare al plecării demne.
Au fost câteva, e drept, dar demisionarii nu proveneau din zona tangenţială a Codului Penal şi nici de pe malurile Dâmboviţei. Şi-a dat demisia un clujean – Mircea Miclea – din postul de ministru al Educaţiei, pentru că nu a primit câţi bani i s-au promis pentru acest domeniu. Acum zece ani, din acelaşi motiv, un alt ministru clujean al Educaţiei, Andrei Marga, juca, din acelaşi motiv, tot cu demisia pe masă în guvernul ţărănist.
Când au pierdut în faţa coaliţiei sudului, cei doi grei ai “grupului de la Cluj”, Ioan Rus şi Vasile Dâncu, şi-au dat demisiile din posturile de vicepreşedinţi la nivel naţional ai PSD. Şi cam atât cu demisiile grele, pentru că renunţarea la post a fostului ministru al Tineretului, Monica Iacob Ridzi, la aproape două luni de la izbucnirea scandalului seamănă izbitor cu bancul despre sinuciderea lui Vladimir Maiakovski. Bancul era aşa: “Care au fost ultimele cuvinte ale lui Maiakovski înainte să se sinucidă?”. “Nu trageţi, tovarăşi!”. Asta a fost şi demisia lui Ridzi. Demisiile clujenilor pot fi numite de onoare din încă un motiv: nu au fost umbrite de chestiuni pentru care trebuie să se prezinte la Parchet.
Lipsa cvasi-generală a instituţiei demisiei a fost înlocuită, la noi, cu spatele asigurat de partid, datul vinei pe alţii şi cu fentarea cât de mult se poate a Justiţiei. însă, de ieri, a mai apărut o categorie de nişă care să completeze conglomeratul de substituţie a instituţiei demisiei. Categoria “staţi liniştiţi, statul nu suferă!”.
Cam asta era ideea pe care ne-a transmis-o ieri primul om din stat, aflat în plin scandal urât mirositor a explozibil. “Preşedintele Traian Băsescu îi asigură pe români că instituţiile statului au capacitatea de a gestiona problemele care ţin de siguranţa naţională”, arată Cotroceniul. Concluzia a tras-o mult mai de mult Cioran: “Te căieşti de ceva ce s-a întâmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracţia răului sau a vulgarităţii a învins reflecţia etică”.
