Interesul pentru alegerile europene

În oricare dintre regimurile politice democratice, alegerile pentru forurile de decizie politică sunt considerate un moment semnificativ pentru problemele cu care se confruntă o societate dată, pentru capacitatea ei de a le reflecta în programe apte să le soluţioneze la cei mai buni parametri.

 în principal, atenţia opiniei publice este centrată pe alegerile pentru parlamentul ţării, învestit cu funcţia de a adopta legile acesteia, de a controla exercitarea puterii de către celelalte instituţii din sistemul politic. Parlamentul este instituţia supremă a ordinii politico-juridice a unui stat, încât calitatea activităţilor sale şi deci şi a celor care îl compun sunt expresii ale înseşi identităţii unui popor. Alegerile parlamentare focalizează atenţia opiniei publice, o responsabilizează şi o mobilizează în jurul unor teme grele, legate de soarta ţării, de prosperitatea ei, de prezenţa ei în scena internaţională ori de teme punctuale, care privesc viaţa cotidiană.

 

O celebră analiză realizată în 1960 de către cercetătorii Universităţii din Michigan a introdus în interpretarea momentului electoral o paradigmă a înţelegerii comportamentului electoral în care se remarca faptul că oamenii manifestă, în general, un interes slab pentru politică dacă viaţa lor de zi cu zi le dă o anumită satisfacţie, că nu sunt animaţi de tratarea abstractă a preocupărilor lor, motivându-şi atitudinile cu opinii şi mai puţin cu ideologii, dar sunt captivaţi de partidele politice care structurează viaţa politică. Paradigma Michigan includea, în explicarea preferinţelor de vot, rolul socializării politice, al angrenajelor sociale care îl cuprind pe individ, al influenţelor mijloacelor de informare în masă, cu marea lor capacitate de a induce publicului anumite orientări. Aceste explicaţii s-au îmbogăţit de-a lungul ultimilor ani, iar unele elemente s-au nuanţat, însă ideea că alegerile parlamentare atrag opinia publică într-o dezbatere amplă nu şi-a pierdut semnificaţia.

 

Observaţia este validă sub semnul a două condiţii: să existe o preocupare a cetăţeanului pentru problemele societăţii lui, iar această societate să funcţioneze ca un întreg, să dezvolte preocupări comune membrilor ei, ceea ce se întâmplă, de obicei, într-un stat suveran. Dar la scara Uniunii Europene ne confruntăm cu o situaţie aparte pentru că ea nu este un stat, iar legile ei sunt date de prevederile Tratatelor, pe care le acceptă fiecare stat suveran, precum şi de către Consiliul de Miniştri al Uniunii, care este angajat deopotrivă şi în procesul decizional, alături de Comisia şi Parlamentul European. Prin urmare, viaţa politică la nivelul Uniunii Europene este deosebită de cea realizată în fiecare stat membru. în ciuda acestui fapt există tentaţia permanentă de a compara aceşti doi termeni, dorindu-se o democratizare a construcţiei europene după modelul democraţiilor naţionale, sporind rolul Parlamentului european.

 

Acest rol nu poate creşte atâta vreme cât principiul suveranităţii fiecărui stat conferă rol hotărâtor parlamentelor proprii, chiar dacă se operează cu ideea că unitatea spirituală a europenilor, aspiraţiile lor comune de libertate, justiţie, prosperitate, siguranţă ar fi suficiente elemente motivaţionale ale atribuirii unor competenţe sporite sistemului instituţional european. Realităţile spun însă cu totul altceva. Europenii nu constituie un popor şi deci nici cetăţenia europeană nu poate substitui cetăţenia conferită de către fiecare stat. Prin urmare, orice popor se identifică prin problemele sale, cu structura politică proprie în primul rând, şi abia apoi cu instituţiile europene. Construcţia europeană este mai degrabă percepută ca un cadru al liberei circulaţii a persoanelor, ca un spaţiu în care fiecare beneficiază de prosperitatea generală a Uniunii şi mai puţin ca un cadru politic structurat în care să se regăsească preocupările cotidiene; oricât de importante ar fi hotărârile de la Bruxelles chiar pentru această viaţă cotidiană a oamenilor. Statisticile arată că majoritatea cetăţenilor europeni au o percepţie vagă despre mecanismele instituţionale ale Uniunii, inclusiv despre rolul Parlamentului European.

 

Cum să înţelegem atunci campania mediatică desfăşurată în România în legătură cu alegerile parlamentare europene din luna iunie?

 

O explicaţie ar putea consta în dorinţa de a informa opinia publică asupra problemelor ce frământă Uniunea Europeană, de a o sensibiliza cu racordul dintre temele de reflexie ale românilor şi ale tuturor europenilor. între ele se află şi discuţiile privind rolul parlamentului european, ca instituţie ce exprimă, mai mult sau mai puţin structurat ideologic, opţiunile tuturor europenilor. Nu putem însă ignora faptul că în societatea românească preocupările principale sunt date de manifestările crizei economico-financiare, de scăderea produsului intern brut, de incapacitatea bugetului ţării de a susţine activităţi esenţiale pentru sănătatea, educaţia, prosperitatea oamenilor. între aceste preocupări şi cele legate de alegerile europarlamentare nu există decât o legătură cu totul întâmplătoare. Supralicitarea dezbaterilor pentru alegerile europarlamentare poate ascunde dorinţa de a trece în subsidiar problemele cotidiene ale oamenilor. în buna noastră tradiţie politică, aceste dezbateri sunt centrate pe persoane şi constituie un prilej de politicianistă abordare a structurării opţiunilor partidice ale membrilor societăţii. în mod deliberat, aceste alegeri europene sunt tratate ca un test al opţiunilor politice interne.

 

Există o experienţă în acest sens revelatoare pe care a trăit-o Franţa nu de mult. Convertind preocupările pentru consolidarea construcţiei europene în dezbateri legate de jocul politic intern din Franţa, s-a ajuns la situaţia în care consolidarea construcţiei europene a fost blocată de votul francezilor, iar avansurile spre un tratat constituţional care să întărească Uniunea au fost blocate şi s-a ajuns la un rezultat mult mai modest, exprimat de Tratatul Lisabona. întreaga construcţie europeană a avut de suferit de pe urma jocului politic dintr-o ţară.

 

Nădăjduim că românizarea construcţiei europene din actualele dezbateri nu va fi un nou caz aparte prin care construcţia europeană să stagneze.