Întoarcerea acasă | Editorial de Doru Radosav
- Scris de Doru Radosav
- 15 Dec 2016, 21:36
- Editorial
- Ascultă știrea
Astfel, Fr. Fillon arată că în materie de educație „marele său proiect este rescrierea programelor de istorie în ideea de a le concepe drept o narațiune națională care să le redea copiilor încrederea în patria noastră". Alături de acest proiect, el vorbește despre „familie ca unul dintre soclurile solidarității noastre".
Recursul la istorie ca reinstituire a „încrederii în patrie" vizează, pe de o parte, o regăsire a unei identități colective pierdute, care este astăzi diluată și transparentă, fiind cauzată de realitatea și retorica globalismului și a tuturor „corectitudinilor politice", iar pe de altă parte, vizează construirea unei stări de spirit optimiste, tonice și relansante în teritoriul acțiunii și gândirii politice și sociale. Startul unei astfel de relansări a încrederii, optimismului și entuziasmului creator este fixat în „narațiunea națională" oferită de istorie.
Lecția de istorie nu oferă doar cunoaștere și curiozitate în sine ci și o poveste despre noi care să dea, deopotrivă, și răspunsuri la întrebările și neliniștile contemporane. Soluțiile trecutului pot să fie activate în orice moment pentru a rezolva crizele prezentului. Trăim astăzi într-un imperiu al lui „orice, oricine, oricând, oriunde". Totul este relativizat și ne aflăm într-un derutant și rătăcitor „nicăieri". Nu mai avem nicio credință și afirmăm, postmodern, că „merge orice". Ne amplasăm în interiorul afirmației lui G. K. Chesterton: „Când oamenii nu mai cred în Dumnezeu, nu înseamnă că ei nu mai cred în nimic. Ei cred în orice".
Există, fără îndoială, astăzi în lume, o derută politică, morală și, deopotrivă, o ceață semantică în zona comunicării publice. Pe de altă parte, spaimele întreținute sistematic prin mass-media (meteorologice, cosmice, terorismul, frica de aproape și frica de ziua de mâine) fragilizează corpul social care devine astfel ușor de manipulat și de sedus, uneori prin vagi și false formule umanitariste, paternaliste și evocate în virtutea unei religii universaliste în care temele esențiale ale vieții coexistă cu ideologia morții, profesată de terorism și de toate radicalismele religioase și ideologice. Peste tot este vorba, însă, de o nestăpânită rătăcire și de circumstanțiere a răului care poate fi „admis" atunci când nu este în vecinătatea noastră, ci doar la alții și mai departe.
Există o soluție incontestabilă a ieșirii din rătăcire și din relativizărea răului, și anume, întoarcerea pe cărarea pe care am umblat de-a lungul timpului, cărare care duce spre casă. „Naratiunea istorică națională" sau întoarcerea în propria istorie și povestire fondatoare, directivă și tonică, revenirea la locul de acasă din spațiul „străin și de nicăieri", detașat și îndepărtat de propriile noastre credințe sau valori identitare, devin o soluție pe care tot mai multe națiuni și tot mai mulți oameni politici o conștientizează.
Este relevant, în acest sens, evenimentul din 10 decembrie 2016, de la Michigan - care şi el a trecut aproape neobservat - şi anume un miting în care preşedintele ales al SUA, Donald Trump, a salutat mulţimea cu urarea „Merry Christmas!", urare care n-a mai fost rostită în timpul administraţiei Obama din cauza unei false „corectitudini politice".
Un alt reper al „drumului de întoarcere acasă" este cel care presupune o pauză reflexivă asupra raporturilor dintre statele-națiuni și Europa Unită. Fr. Fillon optează pentru o „Europă a națiunilor, respectuoasă față de suveranitatea Franței" și afirmă că: „Europa Unită trebuie să fie un instrument, nu o religie".
Aceste opinii trimit în mod indirect spre una dintre cele trei metateorii ale integrării europene, mai exact, la aceea în care „centralitatea statelor membre" și nu „organizațiile supranaționale" trebuie să fie baza dezvoltării istorice a proiectului european. Prevalează, așadar, dimensiunea istorică a proiectului european, dimensiune ce tezaurizează istoriile naționale ca patrimoniu structural și de nedepășit al acestui proiect.
Regândirea istorică a Europei Unite nu presupune doar un parcurs epistemologic, cât mai ales, presupune o reîntoarcere de nicăieri, adică dintr-un posibil parcurs utopic, ca potențială alternativă a programului Europei Unite. Reconstrucția fondatoare istorică presupune ieșirea din utopie și intrarea în istorie, ca temă de neocolit a Europei Unite în care identitatea națională recapitulează și, deopotrivă, înnoiește și întreține anteic proiectul european.
Relația cu „pământul", ca realitate a diversității culturale și istorice și a diversității identitare, realimentează multiplu și eficient proiectul european a cărui construcție a fost una fundamentată istoric. Europa Unită s-a născut din propria istorie în care armonia diversității, convergențele și confluențele identitare, și nu decolările utopice supranaționale, alimentează fluviul riveranilor europeni.
Regăsirea de sine ca regăsire în propria poveste colectivă, fondatoare și identitară care este istoria națională trebuie să se deruleze în datele unui patriotism luminat, deloc radical, îngust sau pătimaș. Reîntoarcerea din „povestirea de nicăieri" la propria povestire, ca „narațiune națională" care să ne redea încrederea în noi, nu poate coexista cu disprețuirea sau refuzul povestirii celorlalte popoare sau națiuni. Nu poți să-ți iubești propria patrie și în același timp să urăști celelalte patrii ale oamenilor pentru că în acest fel, în înțelesul cuvintelor Apostolului Pavel, dragostea nu este întreagă și, prin urmare, ea se anulează defectiv pentru că „dragostea nu se aprinde de mânie". Această întoarcere afectivă acasă, la „iubirea cea dintâi" trece prin istorie.
Doru Radosav este profesor universitar la Facultatea de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, cordonator al studiilor aprofundate de istorie orală şi conducător de doctorat în Istoria Mentalităţilor şi Antropologie Istorică, şef al catedrei de Istorie medievală şi istoriografie. A fost, timp de 25 de ani, directorul Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj.
