Invenţia lui Morel sau dreptul de a tăcea

Mă uitam zilele trecute la câteva dintre textele pe care le-am scris pentru ziar, pe Facebook, şi/sau în scrisori private (deşi în alt fel decât cele “clasice”, aşa cum mi-ar fi plăcut, cu stiloul, pe hârtie!), dar şi pe cele - mai puţine -, cele primite.

M-am gândit, citindu-le şi recitindu-le, că noi, cei care ne dorim să fim mai bine înţeleşi de către celălalt/ceilalţi cărora le trimitem gânduri, facem asta şi din dorinţa şi capacitatea (destul de rară!) de a ne "dărui". Din dorinţa de a-i arăta aceluia de la celălalt "capăt" al scrisorii că gândim, simţim, suntem într-un (alt) fel anume. Că suntem în măsură să credem cu adevărat că ceea ce dorim să exprimăm nu sunt, de fapt, decât carnea şi spiritul nostru adunate la un loc, într-un amalgam vrăjit, îndreptat înspre cel care citeşte. Însă mi-am dat seama că toate astea, cuvintele adică, se transformă uneori în entităţi de sine stătătoare, independente, care, până la urmă, par piedici ce se strecoară între noi, cei care scriem cu sufletul nostru, şi cititor, creând o altă lume, independentă, un alt plan, în care atât cel ce scrie, cât şi cel ce citeşte îşi continuă acţiunile şi dialogul în altă dimensiune.

Cam ca în "Invenţia lui Morel", a lui Adolfo Bioy Casares. O dimensiune care nu mai atinge realitatea, adică se continuă independent de ceea ce se întâmplă în realitate cu cele două personaje, chiar dacă ele nu (mai) sunt legate în nici un fel. S-ar putea spune, altfel, că scriitorul şi cititorul rămân, pentru totdeauna, legaţi prin scris. Prin tot ce s-a scris şi s-a citit. Dar asta nu se întâmplă decât foarte rar şi poate face obiectul unui alt text, al unei alte scrisori, al unei alte cărţi... Ne apropie, oare, sau ne îndepărtează acest "plan" pe noi, cei care scriem, de cel care citeşte textul unei scrisori? Dar al unui editorial, dar al unei cărţi? Putem să le luăm pe toate drept una, fiindcă oricare din cele amintite nu este decât "un (alt) fel de scrisoare adresată cuiva drag", aşa cum spunea un celebru romancier, căruia, poate tocmai pentru că a gândit aşa, i-a fost dat să moară într-un pat de hotel ieftin, intoxicat cu patruzeci de tablete din cel mai puternic somnifer.

Sau poate cuvintele ne apropie ca oameni şi ne îndepărtează, în aceeaşi măsură, de esenţa trăirilor? Am citit undeva afirmaţia conform căreia ceea ce noi numim "independenţa spiritului" presupune o stare de vigilenţă semantică, o atenţie, uneori exagerată şi ucigătoare, dată de tocmai tirania acestor inevitabili "intermediari", care sunt cuvintele. Cuvintele se prăbuşesc doar atunci când mor ideile şi sentimentele care le-au generat. Astfel se explică momentul când cel care a scris se opreşte dintr-odată din scris, anulând astfel totul. Aşa cred şi eu. Şi atunci? De ce mai scriem cărţi, romane, poezii, editoriale? Probabil că în noi mai există acel adevăr care refuză să moară şi stă, dacă pot să spun aşa, cu un picior în imaginarul care îl aşteaptă pentru a-i asigura posteritatea, veşnicia, şi cu altul în realul care nu se lasă ucis. Cred că toţi scriitorii care scriu (şi) editoriale la ziar, dar şi cei care scriu cărţi, romane, eseuri, poezii au cel puţin un moment de cumpănă, mai ales dacă avem de-a face cu oameni care fac asta în urma unei emoţii; cu alte cuvinte, cu aceia dintre noi care îşi scriu propriul adevăr al spiritului. Al inimii. Este momentul în care îţi dai seama că, de fapt, toate cuvintele tale nu au folosit celui pentru care le-ai scris.

Că ţi-ai epuizat cerneala sufletului, iar în urma acestui efort care îţi răscoleşte fiinţa rămâne un loc pustiu. Cunosc doar cazul meu şi al câtorva prieteni. În ce mă priveşte, tot ce am scris eu, aşa cred, s-a dus, oarecum, în gol. Că a fost vorba despre scrisori, poezie sau editoriale, ele nu au ajuns, aşa cum speram, la "adresant". Sau, dacă au ajuns, nu au schimbat nimic din ceea ce credeam şi simţeam eu că ar fi trebuit schimbat. Dovada publică cea mai bună este, pentru cei care mă urmăresc în ziarul ZIUA de CLUJ (cititori fideli, cărora le mulţumesc şi pe care îi consider ca fiindu-mi familie), în faptul că eu, cel puţin încă de la scena lacrimogenă a schimbării candidaturii la preşedinţie a d-lui Stolojan cu dl. Traian Băsescu, am scris peste o sută de texte în care l-am criticat pe cel de pe urmă. Mărturie stau volumele în care am adunat aceste texte, "Vremea Hienelor" şi "Cum a murit România, cum am murit eu".

Iar aşa cum am scris eu, au scris, cred, mulţi editorialişti. S-au scris cărţi, epistole, scrisori deschise, proteste. Cu toate astea, cinci milioane de oameni l-au votat la ultimele alegeri, pentru a doua oară, pe dl. Băsescu. Sigur, acelaşi exemplu l-aş putea da şi cu scrisorile (electronice), cu postările de pe Facebook şi cu poeziile pe care le-am scris până acum. Cu siguranţă că nu sunt singurul care se află în situaţia aceasta, dar nu văd în asta nici un fel de alinare. Tocmai de aceea mă gândesc serios dacă mai are rost să scriu. Iar dacă o mai fac încă, asta se datorează unui public foarte drag mie: cei care se regăsesc şi se emoţionează citind ceea ce simt, gândesc, trăiesc eu. În principiu, textul nu se naşte pentru a "înlesni" în acest fel demersul sentimental, logic sau emoţional al acestora, pentru că ei sunt deja convinşi de adevărul meu, ci pentru cei care, cred eu, ar avea nevoie să-şi ia din textele mele puterea unei hotărâri, schimbarea alteia sau un alt mod de a înţelege realitatea, sentimentele, politica sau propriul drum în viaţă. Numai că acest lucru nu se întâmplă.

Cu cât mai mult îţi spun cei care sunt deja convinşi de adevărul cuvintelor tale că ai scris frumos, emoţionant şi adevărat şi cât de mult bine le face să citească ceea ce scrii şi cât de mult se regăsesc în adevărul tău, cu atât mai puţin se demonstrează că ar conta toate astea pentru cei pe care i-ai dori convinşi de expunerea sinceră a crezului tău; poate că te-ai mulţumi şi dacă ai afla că ai putut să le strecori măcar o umbră de îndoială în sufletele lor. Dar nici asta nu se întâmplă. Nu mai contează nici cuvintele tale, nici firescul "dubito ergo cogito...". Doar semnul pe care îl primeşti. Şi atunci, vorba scriitorului de care am vorbit: "Nici un cuvânt. Un gest"...