Ion Popescu, premierul ne-remaniabil

Elevii înscrişi la bacalaureatul susţinut la un grup şcolar din Piteşti au semnat lucrările la limba şi literatura română toţi cu acelaşi nume: Ion Popescu. Toţi, până la unul, inclusiv fetele.

În loc să îşi scoată buletinele pe masă, dacă tot au uitat cum îi cheamă, au preferat să-şi copieze numele de pe tablă, acolo unde supraveghetorii au scris un model de completare a colţului secretizat. O oarecare parte dintre nerozi ar putea chiar să promoveze examenul “maturităţii”. Nu vă încearcă un frison?

Păţania celor 30 de nefericiţi se petrece în anul în care am, cel mai pregnant în ultimii ani, senzaţia că majoritatea prietenilor şi cunoscuţilor mei, eu însumi, ne-am săturat de România, după modelul lansat în mileniul trecut de Sabin Gherman. Îndelung contestată în epocă, exclamaţia concitadinului nostru a ajuns, astăzi, la fel de firească precum un salut. Nici măcar nu mai miră pe nimeni, nimeni nu se mai arată contrariat de faptul că ultimele evoluţii din România au stârnit emoţii atât de puternic-viscerale, atât de negative. Obiectul respingerii nu este România generică, nu este ethosul, nici limba, nici oamenii cunoscuţi de aici, cu atât mai puţin familia sau prietenii la care renunţi când îţi iei casa în spinare şi lumea în cap. Ci imaginea pe cât de difuză, pe atât de inconfortabilă şi nemăgulitoare a apartenenţei la un popor ale cărui decizii şi acţiuni stârnesc ruşine şi frustrare. Nu acuz, nu scuz, doar constat.

Mecanismele psihosociale care au adus aici vor putea fi descifrate, dar nu sunt convins că mai contează prea mult. Ori din prea multă luciditate a înţelegerii funcţionării vieţii sociale din România, ori din excesiva candoare de a crede tot timpul că fericirea se găseşte în altă parte, ori din pricina contactelor conflictuale şi traumatizante cu reprezentanţii vremelnici şi nepricepuţi ai statului, procesul este greu sau imposibil de întors din drum. Cei mai mulţi dintre românii care vor să plece din ţară sau au plecat deja îndeplinesc două condiţii importante: simt ruşinea/frustrarea de a fi român şi au curajul să spere la şansa unei a doua vieţi, departe de cea dintâi. Pe măsură ce se vor găsi resursele interioare de a le bifa pe amândouă, poporul român rămas va ajunge rezultatul unui straniu experiment social autoindus, un mutant colectiv alcătuit din milioane de Ion Popescu, mândri de numele lor scris neinteligibil în buletin de expaţii alfabetizaţi.

Printr-o regresie ontogenică, poporul îşi va regăsi la ani distanţă istoria legendară, mitologizată, cu eroi viteji, mari, bătrâni sau cumpliţi, reînviaţi în contemporaneitate pentru a echilibra deficitul cronic de curaj al naţiunii. Mereu datori, niciodată stăpâni, românii se vor fi obişnuit să se lamenteze de propria lor nevolnicie şi vor fi obosit să-i caute printre ei pe aceia neatinşi de ea, pentru a-i alege la urne şi a-i pune în fruntea lor. Aşa cum spune legea aceea universală şi des invocată, fiecare popor îşi are conducătorii pe care îi merită, care îl reprezintă, ca o chintesenţă a ceea ce are poporul respectiv mai caracteristic.

Ruşinea şi frustrarea de a fi român, debilitatea de caracter, moleşeala vânei colective, instinctul individualismului feroce, educaţia şi erudiţia tot mai fragile şi, poate întâi de toate, - esenţa perlelor paremiologice din folclorul românesc - felul descurcăreţ şi potlogăresc de a face rost de resursele vitale proprii.
Mă încearcă un frison. Mă tem că descrierea caracterială se potriveşte periculos de bine multora dintre decidenţii politici ai României de azi. Dacă e aşa, oare nu am ajuns în realitatea distopică a României lui Ion Popescu, în care prim-ministrul Ion Popescu şi colegii săi omonimi de cabinet guvernează aşa cum pot, atâta cât îi duce şi pe ei capul?