Tot atunci, multe voci vorbeau despre necesitatea mutării opoziţiei în societatea civilă şi în presă, pentru o necesară contrapondere în raport cu forţa celor de la putere. Fiecare a înţeles să bâzâie contra Guvernului în felul său, dar, stupoare!, opoziţia a rămas orfană de lux.
Dialogul social iniţiat de cabinetului d-lui. Boc a constituit un semnal de colaborare a puterii cu toţi actorii sociali, în contextul tulburărilor majore care ne aşteaptă. însă rezultatul orelor prelungi de discuţii a fost un buget supradimensionat şi total nerealist, din care toţi îşi doresc o felie cât mai grasă. Lipsiţi de orice discernământ, liderii sindicatelor care îi reprezintă pe bugetari ameninţă de zor cu proteste, pensionarii plâng din nou pe umărul ţărişoarei la ore de maximă audienţă, iar mai micii sau mai marii beneficiari de sporuri şi stimulente le pretind ca pe un dat istoric.
Guvernul e rupt în două, între nevoia PDL-ului de a nu-l supăra pe dl Băsescu şi foamea găştii rapace de ulii din noul şi, deopotrivă, vechiul PSD. Pe a treia cărare (a nu se confunda cu “a treia cale”) păşeşte sultanul Adrian Năstase, ofticat că nu mai are hăţurile partidului şi ocupat să-şi ascundă temerile legate de propria-i piele. Evenimentele clocotinde din măruntaiele puterii răzbat public în mod deformat, sub forma unor scandaluri diverse, de la crima dubioasă de la Braşov şi mangleala de armament de sub nasul armatei, până la înjunghierea unuia, Sorinel Puştiul, şi elucubraţiile trupei de zănatici de pe OTV, devenite subiect de interes naţional. Nimeni nu face opoziţie prin atacarea fondului problemelor, nimeni nu vine cu soluţii alternative, născute din înţelegerea aceloraşi fapte în altă cheie de interpretare.
Dintre toţi actorii sociali, presa îşi auto-atribuie cel mai mare rol de opozant, dată fiind acoperirea socială şi credibilitatea de care se spune că s-ar bucura. însă scăderile de comenzi din publicitate şi încasările tot mai mici îi pun pe managerii instituţiilor de presă în faţa unor dileme nemaiîntâlnite până acum. Cum vom putea reatrage banii marilor companii spre cheltuielile în reclame? Ar trebui să scoatem audienţă din piatră seacă sau e mai bine să ne concentrăm asupra unor segmente de public pe care “să le vindem” cât mai eficient? Care sunt oamenii cei mai buni, de care nu putem nici în ruptul capului să ne despărţim: jurnaliştii de calitate sau show-man-ii fără scrupule? Merită, oare, să ne asumăm o anumită orientare politică sau mai bine jucăm la două/trei/mai multe capete? încercăm să supravieţuim făcând foamea prin alimentaţie ştiinţifică pe modelul cunoscut sau închidem prăvălia şi aşteptăm semnalul de final de criză?
în tot tabloul iese în relief un caz disperat şi tragic. Dorindu-se a fi televiziune de ştiri, poziţionată managerial şi editorial în segmentul aşa-numit quality, Realitatea TV se remarcă nu prin acurateţea informaţiei, ci prin tonul răstit cu care aceasta este redată. Nu prin fineţea analizei, ci prin strigătele guturale ale impostorilor invitaţi în studio. Nu prin promovarea unor oameni cu expertiză şi experienţă în domeniul lor restrâns, ci a reşapaţilor politici care au câte o părere despre orice. Astfel au fost readuse la viaţă personaje precum Victor Ciorbea, recitând la nesfârşit placa despre cele două FSN-uri reîntâlnite în actuala coaliţie de la guvernare, cu vocea stridentă şi vorba colorată, în tandem cu show-man-ul de Pata Rât, Silviu Prigoană.
Nu trebuie decât întărâtaţi şi vor sări unul la beregata altuia ca doi cocoşi de luptă, cu setea de sânge a celui care îi priveşte empatic-nesăţios de dincolo de sticlă. Dacă fiecare luare de poziţie raţională este întâmpinată cu replici de tipul “Vă rog să comprimaţi!” sau “Sunt nevoită să vă întrerup, avem o legătură directă cu Alioşa, prietenul din copilărie al lui Gorbunov”, frustrările alimentate ale diverşilor invitaţi răbufnesc nestingherite într-un ghem de manifestări isterice, demne de o televiziune asumată drept “tabloidă”, nu “quality”. Din cauza acestui tip de a înţelege rolul de informare publică al presei, despre Bogdan Aurescu sau Andreea Vass se pomeneşte abia în treacăt, dar Daniela Buruiană, Codrin Ştefănescu sau Lavinia Şandru sunt zi de zi la datorie, sub reflectoare.
Presa românească din ultimii ani a creat câteva modele de succes de masă, dorit a fi repetat cu orice preţ. Ştirile de la ora 5, serialele la limita patologicului individual şi social de pe OTV, spectacolele groteşti ale Antenei 3, sub poleiala falsă a unei dezbateri politice serioase, toate au fost amalgamate la noua Isterialitatea TV într-o filosofie editorială barocă, adaptată epocii digitalizate, pentru desăvârşirea unui kitsch televizual cu parfum tipic românesc.
O ultimă pildă: luni seara, premierul Boc iese la declaraţii după discuţiile pe marginea bugetului cu partenerii sociali. Vorbeşte vreo 10 minute despre chestiuni punctuale, la obiect, repetă emfatic şi corect lucrurile cele mai importante, totul cu aerul că ştie ce spune. în paranteză fie spus, cred că a fost prima ieşire publică a dlui Boc, în care a fost cu adevărat convingător, deloc excesiv de tehnic, afişând o mină fermă şi un debit verbal uşor de urmărit. Singura întrebare adresată de ziarişti la final a fost despre foarte recenta demisie a ministrului Dragnea, pe care dl Boc a considerat-o un act unilateral de voinţă şi a preferat să nu o comenteze. Revenind în studio, moderatorul repetă din întreaga intervenţie doar finalul, mirându-se că premierul nu doreşte să intre în ping-pong-ul televizual cu opinii.
Când presa isterică ajunge să fie şansa unei opoziţii sănătoase şi constructive, jurnaliştii devin vedete muşcându-l turbaţi de picior pe însuşi câinele de pază al democraţiei.
