Iulie 2009: România, fără perspective

În acest moment, România este asemenea unui vapor în derivă.

 Criza financiară, transformată în criză economică, a acaparat toate sectoarele spaţiului public şi devine din ce în ce mai cruntă.

 

Marea problemă pe care o are România în acest moment este că, pe lângă inexistenta strategie de parcurgere a crizei şi a celei de ieşire din criză, ţara nu are nici măcar perspectiva “luminiţei de la capătul tunelului”. Practic, în acest moment nimeni nu ştie şi nu poate să facă previziuni despre cum va arăta economia românească şi societatea peste un an sau doi. Şi, pentru ca pesimismul să fie cu adevărat dătător de nori negri, trebuie spus fără menajamente că România nu are nici măcar o imagine despre cum va reuşi să îşi plătească salariile bugetarilor şi cheltuielile curente peste trei luni.

 

“Lanţul trofic” care începe cu ministerele şi agenţiile guvernamentale, ce au subţiat, iar în ultimul timp au blocat complet plăţile către agenţii economici, a generat o stare de adevărat blocaj în economia românească. Statul nu mai face plăţi, privaţii care au contracte cu statul, deloc puţini la număr, nu mai fac plăţi către partenerii economici şi, mult mai grav, s-a ajuns ca zeci de mii de firme în România să întârzie plăţile salariilor către angajaţi şi, la fel de grav, plata impozitelor către stat.

 

Asistăm în acest moment, fără a vedea vreo şansă de salvare în viitorul imediat, la un blocaj economic fără precedent în economie. Celebrul slogan rostit, poate, cu maximă încredere şi dorinţă de schimbare de către premierul României, Emil Boc, în urmă cu şase luni a rămas o simplă butaforie postelectorală - “Puşca şi cureaua lată / ce salarii, sporuri şi stimulente aveaţi odată” – a rămas doar la stadiul de proiect în mintea unui premier care, cu siguranţă, nu poate fi acuzat că nu a crezut în ceea ce a spus acum şase luni.

 

Din păcate, la fel ca în 1999 – 2000, “sistemul” are să-l învingă şi pe Emil Boc, la fel cum a făcut-o în cazul lui Emil Constantinescu. Ministerele, agenţiile guvernamentale şi cam tot ce înseamnă funcţionar public şi angajat la stat în România actuală are în continuare nu doar salarii anormale pentru starea actuală a economiei şi în discrepanţă uriaşă cu mediul privat, ci şi o mulţime de sporuri şi prime păstrate. Primele de vacanţă, primele de Paşti, stimulentele pentru munca unor funcţionari pe programe europene în acelaşi interval orar în care lucrează şi pentru salariul normal (!) şi o serie de alte modalităţi de a scoate bani dintr-un buget constituit într-o proporţie de peste 80% de mediul privat arată dimensiunea exactă a unei Românii care refuză să înţeleagă fatalitatea crizei care a cuprins-o.

 

în 2004, Adrian Năstase era luat la bani mărunţi de către o presă care refuza să-i vadă şi pe cei din jurul fostului simbol al corupţiei din România. Atunci, Dan Ioan Popescu, Miron Mitrea, Ilie Sârbu, Gabriel Oprea şi alţii erau, pur şi simplu, ocoliţi de către opinia publică, ce refuza să vadă elemente reale de corupţie în jurul acestora. Asta, într-un moment în care premierul Năstase era călcat în picioare.

 

Astăzi, am sentimentul că se întâmplă o situaţie aproape similară în ceea ce-l priveşte pe Emil Boc, considerat răspunzător total pentru efectele crizei, în timp ce o serie de miniştri sunt efectiv  trecuţi la “etc.” de către cei care activează în spaţiul public. Radu Berceanu, Elena Udrea, Vasile Blaga, Nicolae Nemirschi, Ilie Sârbu sau Mihai Stânişoară au reuşit şi reuşesc în continuare în mod surprinzător să nu încaseze bobârnacele erorilor unui guvern de o coerenţă cel puţin ambiguă.

 

Dar asta este o altă discuţie şi poate face parte dintr-o altă analiză. Certitudinea este, în acest moment, că nimeni din arcul guvernamental sau din opoziţia din România nu ne poate spune nouă, cetăţenilor, dacă vom fi în stare să traversăm criza economică globală fără a intra în faliment după modelul Islandei sau Lituaniei. România s-a îndatorat cu mult peste ceea ce poate duce economia sa şi, din păcate, continuă să se îndatoreze zi de zi, accesând împrumuturi din mediul bancar de zeci de milioane de euro prin emiterea de obligaţiuni garantate de stat.

 

Nimeni nu ştie când acest mecanism, aparent ingenios, de a ţine la lumină economia românească va înceta şi când economia nu va mai putea permite nici acest artificiu. Ce ştim cu siguranţă este că tot mai multe companii de stat şi private nu îşi pot da salariile şi nu îşi pot plăti impozitele către stat şi, de asemenea, mai ştim că spectrul şomajului creează o nervozitate periculoasă în societate.

 

Poate totul ar fi trecut cu vederea în cazul în care ar exista şi o perspectivă asupra finalităţii situaţiei actuale. Din păcate, aceasta nu există nici măcar în zona cea mai rarefiată a guvernanţilor, care riscă să rămână în istorie ca cei care au reuşit nu doar să conducă România spre criză, ci şi să o îngroape definitiv în haos economic şi, poate, social.