În privirea deznădăjduită a portarului se citea neşansa de a fi contemporan cu echipa lui Guardiola. Toată lumea ştie cum joacă Barca, dar nimeni nu i-a găsit antidotul. O mişcare browniană imposibil de stocat în fişierele laptopului. Încerci să-l blochezi pe Messi, îţi scapă Xavi. Îl încercuieşti pe Xavi, l-ai pierdut pe Fabregas. Messi şi Xavi pot inversa rolurile cu uşurinţa cu care ar face un schimb de tricouri. Ca un regizor neastâmpărat, Messi i-a pasat lui Xavi printre patru adversari, găsind unghiul potrivit pentru a-i transforma pe italieni în natură moartă. Xavi a acceptat provocarea, Abbiati a înghiţit în sec.
Asişti la un concert de jazz, în care muzicienii preiau o temă şi improvizează fără să falseze. Când vezi cum jonglează catalanii balonul în careul advers, îţi trece prin minte că Barcelona ar putea juca fără apărare. Oricâte goluri ar primi, e capabilă să înscrie unul în plus. Nu aşteptaţi să se uzeze. Mereu apar alţi jucători, alţi sportivi crescuţi în laboratoarele centrului La Masia. Thiago Alcantara, nepotul brazilianului Mazinho, e ultimul pe o listă ce rămâne deschisă.
Pentru Milan a fost o chestiune de onoare. Era în joc orgoliul unui mare club, care a dominat Europa datorită harului a trei olandezi inimitabili şi a unui antrenor inovator. "Noi am avut cea mai bună echipă din toate timpurile", a fost mărturia publicului prezent pe San Siro. Vă mai amintiţi? Van Basten, Gullit şi Rijkaard au creat momente de neuitat în Cupa Campionilor. Un năucitor 5-0 cu Real Madrid şi o finală cu Steaua unde teribilul Bumbescu nu a izbutit nici măcar să-l faulteze pe Van Basten. Milanul de azi e o construcţie şubredă. Doi dintre stâlpii de rezistenţă, Nesta şi Zambrotta, au început să cedeze. Furiosul Ibrahimovici şi incredibilul Boateng nu pot ţine singuri casa.
De la New York la Atena globul e împânzit de proteste. Şi jocul Barcelonei e un protest, doar că manifestanţii îşi susţin cauza cu zâmbetul pe buze. Mingea e purtătorul de cuvânt al revoluţiei bleu-grana. Catalanii reabilitează driblingul, ne reinvită la joacă, eliberează fotbalul din chingile pragmatismului. Poţi obţine trofee şi fără să ai uriaşi în echipă, poţi să câştigi un meci şi fără să ridici cazemate în jurul propriului careu. Elevii lui Guardiola caută balonul, nu picioarele adversarilor.
Barcelona nu întruneşte unanimitatea. Nimic nou. În fotbal şi în viaţă e imposibil să împaci toate gusturile. Pentru mulţi, nu doar pentru Mourinho, hegemonia catalană e supărătoare. Povestea Barcelonei nu a ajuns încă la final. Nu şi-a pierdut cheful de joacă, iar mingii îi place să fie curtată.
