Jazz-ul şi alţi Demoni

Jazz-ul şi alţi Demoni
Nimic mai frumos decat Jazz ul... Pentru cei care au hotărât să se dedice ascultării acestei muzici, despre care se spune ca ar fi cea mai liberă formă de exprimare muzicală, lucrurile sunt limpezi.

 După ce ai devenit ascultător cu experienţă, tot ceea ce se cântă în afara de Jazz, (cu excepţia muzicii culte), devine, cumva, evident uşurel; muzică drăguţă, care poate fi ascultată în orice împrejurare: când ştergi praful, când faci duş sau când te afli într-un restaurant, bar, etc. Sigur, există (şi) muzica aceea, al cărui stil nu contează, şi care la re-ascultare face ca diferite momente speciale din devenirea noastră să apară din memorie mai emoţionant, mai pregnant; aceasta este, cumva un patrimoniu afectiv al fiecăruia, ritualul de însoţire al amintirilor. Mai ales al momentelor vieţii noastre care "ni s-au dat" şi le-am ratat, neluând în seamă adevăratul lor inteles. Un amestec de regret şi nostalgie...

Revenind: Clujul avea nevoie de "Napoca Jazz Festival", încheiat cu un fulminant succes ieri, într-o noapte de diamant, la Casino, în feeria parcului central. Avea nevoie mai ales pentru că elita oraşului avea de ales între prăfuitele petreceri oferite de Oficiali la sărbătorile naţionale şi petreceri benigne şi lipsite de ştaif, imaginate cu bunăvoinţă în diverse ocazii, de mai mare sau mai mică importanţă unde te duci doar ca să "bifezi" invitaţia. În astfel de ocazii ai neplăcuta surpriză de a suporta lipsa de eleganţă, izul de transpiraţie, şosetele albe de frotir, costumele "culoarea şoricelului" purtate cu obstinaţie seara, cămăşi cu mânecă scurtă şi cravată. Sau decolteuri exagerate, şunci abundente strânse în materiale supraelastice, mini-uri provocatoare care se potrivesc ca nuca-n perete cu ocazia, coafuri cu "sarmale" sau rochii grele, sclipitoare asortate cu rujuri şi machiaje groteşti care îţi crapă privirea în şaisprezece. Las la o parte că la aceste "adunari" mondene participă de ani şi ani aceleaşi "personalităţi" care nu mai prea au ce să (îşi) spună şi se limitează la a se călca pe picioare la coadă, când se dă semnalul că se poate, în sfârşit, mânca. Iar dacă oficialii nu vor găsi o variantă mai frumoasă a acestor "sărbători", dând încet, încet libertatea unui "smart casual", la îmbrăcăminte şi discursuri, degeaba vor mai propovădui în van "schimbarea" comportamentului celorlalţi, ale căror destine le conduc, vremelnic.


Un festival de Jazz te scuteşte, din start de un astfel de fiasco. Pentru mulţi, a sta la o masă, şi a asculta, (în loc de Mitru Fărcaş şi Veta Biriş) artişti adevăraţi care cântă Jazz, e, din start, o împărţire clară. Am tot respectul faţă de cei care ascultă muzică populară, însă, fără supărare, oamenii, între ei, se diferenţiază şi după muzica pe care o iubesc/ascultă. "Eşti ceea ce mănânci", dar la fel de bine eşti şi ce asculţi.
Trebuie să ştiţi că acest minunat festival a stat în decizia de o secundă a dlui Adrian Munteanu. Un domn respectabil, un "monden". Nu vreau să insist prea mult, dar această hotărâre s-a luat, aşa cum ar spune unii, "în pripă". Fără sponsori, fără sprijin material, DOAR ca evenimentul să se producă. Am avut, şi eu, meritul meu în argumentarea pozitivă, (ca al oricăruia dintre Dvs, (cei care am profitat cu sufletul, timp de 4 zile de o "sărbătoare"!), că, vorba aia: nu pierdeam nimic!. Argumentul meu, pe care l-am spus şi la microfon, de pe scenă, a fost simplu: un oraş cu o elită atât de rafinată ca cea a Clujului, nu poate să-şi permită să nu aibă un asemenea festival. În plus, locul - Casinoul din parc -, este, parcă făcut pentru un asemenea eveniment. Aici trebuie să amintim lăudând, eforturile Primăriei de a reda circuitului public o asemenea "bijuterie" arhitectonică. Pentru patru zile, Casinoul şi terasa plină de oameni frumoşi, văzut de pe scenă, părea, cu tot cu parc, în timp ce se cânta, o planetă frumoasă, aterizată în Cluj: pe scenă stele ale Jazz-ului mondial, transfiguraţi, dorind să dea totul ascultătorilor. Terasa plină, aranjată cu gust, chelneri stilaţi, aranjamente florale de bun gust, femei elegante, bărbaţi aranjaţi, atmosferă caldă, prietenească, deşi pozitiv-preţioasă pe alocuri. Poate chiar, pe alocuri şi puţin snobism, dar snobismul acela care îi fac remarcaţi şi recunoscuţi pe aceia care duc, prin curajul abordării lor vestimentare, şi comportamentale, lumea înainte. Avem nevoie de acest curaj de bun gust, avem nevoie de el, mai ales ca să putem sparge vigoarea rurală, lumpen-vârtoasă, şi asudată de pe la nunţi, botezuri sau alte "sărbători oficiale" şi din comportamentul zilnic al acestei majorităţi care are, parcă, teama să-şi dea drumul vieţii eminamente urbane, trăite într-un oraş care a aparţinut altădată Imperiului. Nu pot să închei fără să aduc un omagiu celor câteva sute de tineri pe care i-am văzut acolo. Trăim în timpuri de neînţeles, când milioane peste milioane de lei sau euro sunt cheltuiţi de tineri, (din banii părinţilor!) prin cluburi infecte, cu muzică execrabilă, în locuri în care domneşte promiscuitatea, violenţa, bădărănia, carnea, instinctele pure, animalice, şi zgomotul îndobitocitor. "Nu e adevărat că ne tragem din maimuţă, - spunea Marcuse -, dar ne îndreptăm, cu paşi mari spre ea!". Cu atât mai mult, mă bucură să văd că nu toţi tinerii se pierd iremediabil, irosindu-şi sănătatea şi intelectul "odihnit" în locuri detestabile, ci aleg, spre cinstea lor să asculte Jazz, alături de o lume civilizată, alegând astfel valoarea. Atât timp cât ei vor fi aici, înseamnă că nu totul este pierdut.

Autorul editorialului a închis comentariile la acest text.

Comenteaza