Dacă nu sunteți familiarizați, trebuie să aflați că jocul de dame este cu adevărat simplu: mutările se fac în diagonală și, atunci când poți să muți peste piesa oponentului tău, o capturezi și o scoți din joc. Un astfel de joc practică acum Rusia în Balcani. Iar piesa capturată, în fiecare împrejurare, se adeverește a fi România.
Ultima mutare de capturare a fost împlinită în ultimele zile: Serbia a anunțat că Rusia îi dăruiește un număr de 6 aparate de zbor MIG-29, care se vor adăuga astfel ultimelor 3 aparate operaționale aflate în posesia forțelor armate sârbe. La acestea se vor adăuga și puternicele tancuri T-72, al doilea cel mai popular tanc din istoria umanității, precum și vehicule blindate de transport a infanteriei. Prim- ministrul guvernului Serbiei a declarat cu satisfacție: „Nu veți recunoaște forțele armate sârbe". Întrebat cum se conjugă această evoluție strategică cu opțiunile euroatlantice declarate de Serbia, șeful executivului sârb - altfel, lider al „partidei europene" - a punctat, referindu-se la bombardamentele NATO asupra Belgradului: „Serbia iartă, dar nu uită".
Mai mult sau mai puțin vădit, Serbia este de partea Rusiei. Ceea ce nu este de mirare, dacă ne gândim că în vene le curge același sânge slav, iar în suflet poartă aceleași lumini și hăuri. Iar sângele nu se face apă - așa se ajunge ca România, în ciuda bunelor relații pe care mereu le-a avut cu Serbia vecină, este înconjurată de state cu manifeste deschideri spre politica și interesele rusești. Apropierea Serbiei de Rusia are chiar și accente hilare, dar sincere, de entuziasm popular: un sătuc vechi de sute de ani a hotărât să-și schimbe numele în Putinovo (un fel de... „de-al lui Putin"!).
Acesta era ultimul semnal de alarmă pe care România trebuia să-l audă. Dacă ne uităm în jur, constatăm că situația nu este deloc reconfortantă. În urmă cu câțiva ani, Europa și NATO credeau că ursul rusesc este definitiv cu botul pe labe, așa că au dorit să-i dea lovitura de grație: scoaterea de sub influența rusă a cele mai mari țări din Europa de est, Ucraina, numeroasă națiune slavă, dar și gazda unei foarte importante minorități ruse. Oferta occidentală a produs o gravă dihonie în Ucraina, creație sovietică care aduce cumva forțat laolaltă vestul pro-occidental și estul pro-rus. Rezultatul a fost un devastator război civil în estul Ucrainei și, mai ales, cotropirea de către Rusia, fără a trage un singur foc de armă, a Crimeii.
S-a văzut atunci că ursul nu era răpus, ci doar se odihnea cu botul pe labe. De la acea trezire, ursul este mai vioi ca niciodată după prăbușirea Uniunii Sovietice și mult mai activ pe toate planurile. Mai ales în Europa de est, propaganda rusă și acțiunile politice consistente au luat forma unui complicat joc de dame, prin amplasarea propriilor pioni în toate căsuțele libere. Serbia nu a fost decât mutarea cea mai recentă a Rusiei; înaintea ei, Ungaria și Slovacia și-au declarat deschiderea, înțelegerea chiar, pentru retorica și interesele ruse, mai mult sau mai puțin manifest exprimate. În Bulgaria, alegerile prezidențiale au fost câștigate de un candidat pro-rus, iar în Moldova (soră?) tocmai ce-a fost înscăunat un președinte care este nu numai pro-rus, dar și anti-unionist.
În Europa de est au mai rămas doar două state cu opțiuni pro-occidentale limpezi și manifest exprimate: Polonia și România, care nu întâmplător găzduiesc și instalațiile anti-rachetă ce au iritat atât de mult Rusia. Ignorând Croația și țările baltice, care pot servi cel mult drept „cuie ale lui Pepelea" pentru afirmarea intereselor NATO, constatăm că estul european este câmpul unui uriaș joc de dame, în care pionii pe care Rusia vrea acum să-i captureze sunt Polonia și România. În est, acțiunile sunt vădite; în vest, agenții Rusiei acționează pentru menținerea legăturilor oculte, dar puternice, cu Germania și pentru ridicarea la putere, în Franța, a politicienilor pro-ruși. Simpatii ruse sunt prezente și în Italia, și în Austria. În plus, Rusia plusează și la „impresia generală", prin intervenția spectaculoasă în războiul sirian, restabilindu-și mai apoi bunele relații cu Turcia și cu Iranul, creând un triumvirat al forței care poate să facă toate jocurile în Orientul Mijlociu. În plus, până și alegerile prezidențiale americane par să dea apă la moară Rusiei, care poate spera la o relaxare a tensiunii dintre ea și principalul său oponent.
Până acum, jocul de dame al Rusiei pare să fie câștigător pe toate fronturile. Se ridică o întrebare: ce face România în acest context complicat? Ei, aici lucrurile se complică și mai tare. Câștigătorul triumfal al recentelor alegeri parlamentare, prin vocea președintelui său Liviu Dragnea, mai vocal ca oricând în ciuda muștelor de pe căciulă, ne arată că, orbit de nevoia luptei la baionetă cu președintele Iohannis, este gata să sacrifice angajamentele euroatlantice ale României. Pe plan strict intern, propunerea drept prim ministru a unei femei musulmane este o propunere pe care președintele nu are argumente să o refuze (este femeie, aparține unei minorități - nu după criterii întrucâtva asemănătoare ne-am ales chiar președintele...?). Pe plan extern, însă, promovarea unei persoane al cărei consort este un fan declarat al lui Bashar Al-Assad ridică mari semne de întrebare tocmai aliaților noștri, care îl consideră pe liderul sirian un tiran sângeros și abominabil. Ținând cont de afilierea dintre Siria și Rusia, aceiași aliați își pot pune întrebarea (în viziunea serviciilor lor de informații, legitimă) dacă nu cumva primul ministru „de nerefuzat" al României nu ar putea cădea sub influența ocultă a Rusiei...
Acest scenariu poate părea fantezist, chiar conspiraționist. Dar, văzând cu cât succes Rusia joacă dame în Europa de est și în Balcani, trebuie să înțelegem că avem datoria, față de propriul nostru destin, să ne prezentăm ca un pion puternic, stabil și incoruptibil. Lucru greu de realizat atunci când țara este condusă de ideile prăfuite și viziunile înguste culese de pe malurile Vedei.
(P.S. Vedea este râul titular al Teleormanului).
