“Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”

Rezultatele acestui Consiliu European sunt momentan mai imprevizibile decât oricând, tocmai pentru că soluţiile pe care le propune trebuie să rezolve probleme de o gravitate nemaiîntâlnită, iar liderii europeni sunt mai dezbinaţi decât au fost vreodată. Dintr-un foc, cuplul de forţă Merkel-Sarkozy, deşi vor să dea tuturor impresia că trag la aceeaşi căruţă, lasă să se întrevadă faptul că este alcătuit din doi oameni politici cu interese parţial divergente. Lipsa de consens total îşi trage seva din agendele politice interne ale fiecăruia: amândoi au probleme cu propriile electorate, chiar cu propriile partide, iar până la proximele alegeri nu mai este mult şi spectrul pierderii lor le mai taie din entuziasmul pan-european. Chiar şi aşa, întâlnirea lor de luni, de la Paris, a părut fructuoasă (nu şi ultraliberalei agenţii Standard&Poor's, care a ameninţat cu retrogradarea rating-urilor pentru toată zona euro). Planul "merkozyan" prevede, întâi de toate, o reformă a tratatelor Uniunii Europene (UE), care vizează, pe termen mediu, impunerea rigorii specific germane în arhitectura bugetară, cu sancţiuni "automate şi imediate" aplicate ţărilor care ar depăşi un deficit bugetar de 3% din produsul intern brut. Despre această "regulă de aur" a disciplinei bugetare s-a vorbit mult, inclusiv la noi, în contextul propunerii preşedintelui Traian Băsescu de a o introduce în Constituţie.

Consensul dintre cei doi se opreşte aici, tocmai din pricina tradiţiilor politice diferite ale celor două state. În timp ce Franţa nu acceptă nici în ruptul capului independenţa Băncii Centrale Europene (BCE), Germania preferă să o ţină deoparte, fără a o obliga să pompeze bani în ţări cvasi-falimentare, nici chiar la mare ananghie. Pe această temă, deocamdată cei doi tac, de frică să nu se ia spontan la păruială, în direct. Emiterea de euro-obligaţiuni, pentru ca povara datoriilor să fie împărţită între toate statele membre ale zonei euro, lucru de care d-na Merkel nici nu vrea să audă, ar însemna, spune d-na cancelar, că premiem elevii care vin cu temele nefăcute din banii de sendviş ai premianţilor. Problema celorlalţi este simplu de formulat: ce ne facem dacă nu mai sunt premianţi deloc şi nimeni nu mai vine cu bani de pacheţel? E mai bine să murim cu toţii sau preferăm să punem câte un bănuţ şi să reuşim să strângem măcar de o felie translucidă de parizer? Dacă soluţiile acestor dileme nu vor veni în timpul summit-ului, aparenta linişte din această săptămână nu ar anticipa decât un masacru al pieţelor în zilele ce vor urma.

Drumul pe care au apucat cei doi este complet nesigur. În afara Germaniei, aparenta moliciune a d-lui Sarkozy renaşte temeri vechi şi redeschide răni pe care toţi le credeam închise demult. Se vorbeşte despre o nouă dorinţă expansionistă a Berlinului, despre agresivitatea războinică a d-nei Merkel în ceea ce începe să semene tot mai mult cu un război adevărat, dus cu arme financiare. La Paris, adversarii actualului preşedinte pun semnul egalităţii între intransigenţa d-nei Merkel şi mâna forte a ilustrului său înaintaş Otto von Bismarck, fără a face din asta vreo laudă. Mai mult, d-na Martine Aubry, prim-secretar al socialiştilor francezi, îl acuză pe preşedinte că a "capitulat", iar lidera extremiştilor francezi, Marine Le Pen, atenţionează că Europa este îndemnată spre un iluzoriu progres "la pas de marş", intonat de la Berlin. La Atena, în timpul mişcărilor de stradă din aceste zile dedicate votării celui mai draconic buget din istoria recentă a Europei, au fost arborate steaguri ale UE care în loc de steluţe aveau zvastici, iar trimiterea este pe cât de transparentă, pe atât de îngrijorătoare cu privire la modul în care europenii de rând se raportează la soluţiile Berlinului.

Culmea, şi Berlinul se teme de aceiaşi demoni. Rigiditatea d-nei Merkel are rădăcini istorice, din anii '20, când o spirală inflaţionistă a condus, după puţini ani, la apariţia monstrului nazist. Or, implicarea sporită a BCE în răscumpărarea datoriilor statelor şi emiterea de euro-obligaţiuni ar însemna pornirea tiparniţei de euro şi pericolului escaladării inflaţiei. Să nu uităm un amănunt esenţial: la începutul istoriei monedei unice, Germania nu accepta să renunţe la stabilitatea monedei sale în schimbul nisipurilor mişcătoare ale unei unificări monetare, iar astăzi viitorul pare să-i fi dat dreptate. A renunţat la marcă cu condiţia strictă a păstrării independenţei BCE cu orice chip, tocmai pentru a nu apărea condiţiile abdicării de la un principiu fundamental, acela al separaţiei puterilor, într-o versiune contemporană. Băncile centrale nu sunt armate ale salvării, nici guverne, nu se ocupă de protecţie socială, nici de bugete, nici de investiţii în economie. Ele au un singur scop: păstrarea stabilităţii monedei, în condiţii de inflaţie rezonabilă. Şi aici se pune punct. Evident, este o rigiditate ideologică, vor spune mulţi, dar are cineva curajul să contrazică acest principiu, când istoria ne învaţă că este unul vital?

Miza post-summit va consta în schimbarea tratatelor UE, pentru ceea ce este clar pentru toţi că trebuie făcut: întărirea disciplinei bugetare. Întrebarea la care se va răspunde mâine este cât de extinsă va fi schimbarea? Se va referi doar la zona euro sau la toate statele? Vom mai avea o singură Uniune, chiar şi la modul declarativ şi de faţadă, sau se va oficializa în felul ăsta conceptul de "UE cu două viteze", lăsând pe dinafară ţările non-euro? Ei bine, premierul britanic David Cameron nu pare să fie prea dispus în a accepta toate hatârurile cuplului Merkozy. El a spus răspicat că se va opune schimbărilor dacă Marii Britanii nu i se vor acorda garanţii precise privitoare la menţinerea pieţei unice corecte şi deschise pentru industriile importante ale britanicilor, inclusiv pentru serviciile financiare. Dacă între Berlin şi Paris sunt destule divergenţe de idei, între Germania şi Anglia se cască o ditamai prăpastia, iar punctele de vedere sunt aproape imposibil de reconciliat. Integrare europeană sporită vs. o veşnică ambiguitate britanică, pe de o parte între dorinţa de a-şi păstra moneda, suveranitatea neatinsă şi deplina independenţă financiară şi, pe de altă parte, ambiţia de a avea un cuvânt important de spus în ce priveşte viitorul european.

Unde ne vom situa noi în această ecuaţie? Foarte probabil, de partea Germaniei, până la capăt. Politica statului român a luat-o de la capăt în acea zi de 6 mai 2010, când preşedintele Băsescu a anunţat tăios austeritatea bugetară. Axa Bucureşti-Londra-Washington a rămas jucăria militarilor, pentru că altfel România s-a îndepărtat treptat şi decisiv de poziţiile Londrei în context european. Berlinul a devenit singura carte pe care jucăm acum, pentru a câştiga acces în Schengen într-un orizont previzibil şi stabilitate financiară pe termen lung. Până acum, beneficiile nu sunt palpabile, populaţia sărăceşte, economia se contractă sau creşte leneş. Nici chiar după summit-ul de mâine nu vom şti cu precizie dacă decizia este bună sau nu. Totuşi, probabil că disciplina nu strică nimănui, decât pe termen scurt, când medicamentele amare vor fi greu digerabile. Mai ales pe burta goală.