Jurământ pentru o patrie perfectă

Să nu mai spunem de angoasa care ne lua când vreunul trecut prin armată apuca să ne povestească despre tablagiii tălâmbi care-şi exersau autoritatea pe răcani, punându-i să spele WC-urile cu periuţa de dinţi sau alte îndeletniciri asemănătoare, după cum le trăznea prin cap imaginaţia agitată. Mult mai angoasant decât asta mi se părea însă obligativitatea rostirii jurământului militar. Aveam un respect şi o frică teribilă faţă de instituţia jurământului, iar textul pe care ar fi trebuit să-l îngânăm la intrarea în sistem îmi dădea fiori: "Jur credinţă patriei mele, România, jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii...". Mi se pare că decizia de a rosti un jurământ este o chestiune intimă, luată în forul interior, într-o situaţie pe care individul o interpretează ca necesitând un jurământ, în nici un caz un fapt impus prin lege şi transformat într-un dat al sorţii. Mai cu seamă cu cât implică un legământ pe propria viaţă, pusă chezăşie ţării.

Nici atunci, nici acum nu simt că aş accepta senin să trec pe lumea cealaltă de dragul patriei. Astăzi, de ziua ei, îi spun franc că nu i-aş face cadou viaţa mea nici în ruptul capului. Că nu muncesc pentru ea, ci pentru mine şi cei apropiaţi mie, că nu mă hrănesc şi nu beau apă ca să fiu, la un moment dat, carne de tun pentru patrie. Că habar n-am cum s-o identific sau să o definesc exact. Slavă Domnului, graniţele ei nu se mai desenează azi cu precizia sfredelitoare a sârmei ghimpate. Acea naţiune română despre care învăţam pe de rost nişte bazaconii de neînţeles prin clasa a doua a rămas orfană după ce şi-a masacrat părinţii maşteri şi a rămas debusolată pe la marginea Europei, oscilând o vreme între Vest şi Est, şi nici acum nu e sigură de decizia pe care a luat-o. De-atunci şi-a dezvoltat destule remuşcări fandosite şi se dă ca proasta cu capul de pereţi, într-un perpetuu ritual masochist. Altfel, unii români şi-au zis, precum Cicero pe vremuri, că unde le va fi bine, acolo le va fi şi patria, iar patria cealaltă pe care, răcani fiind, juraseră s-o apere este acum locul acela îndepărtat şi primitiv în care îi aduc pe copii să-şi cunoască bunicii şi să-i laude ipocriţilor care îi ascultă că noua generaţie vorbeşte spaniola/italiana la perfecţiune fără accent românesc.

Cum adică să jur că o să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii? Astăzi, când România face 93 de ani de viaţă, acele timpuri par imemoriale, iar curajul vecin cu inconştienţa al militarilor români care a făcut posibilă actuala configuraţie a graniţelor statului este incompatibil cu propria noastră existenţă sau cu a celor apropiaţi nouă. Ultima generaţie de români luptători pentru patrie, care au interpretat jurământul tale quale este cea din Al Doilea Război Mondial, că de la sfârşitul războiului instituţiile militarizate ale noii democraţii populare române s-au transformat în sisteme represive, de tortură şi de reeducare pentru făurirea "omului nou". Jurământul militar a rămas, în esenţă, acelaşi, dar azi ne sună gol de sens. Militarii români luptă astăzi în teatrele de operaţiuni din întreaga lume în numele României pentru scopuri ambigue, din raţiuni geostrategice, pritocite în birourile aseptice ale real-politikienilor.

În lumea de unde provin, banii pe care îi câştigă pe 6 sau 12 luni de război absurd prin deşertul afgan sunt şansa unui început în viaţă, banii pentru nuntă, un avans la casă, ocazia unei educaţii mai bune pentru copii şi o bătrâneţe liniştită, la umbra unor beneficii câştigate de-a lungul anilor printr-un lobby eficient al sindicatelor militarilor. Pentru astea jură şi luptă militarii, chiar cu preţul vieţii biologice: pentru un trai mai bun într-o patrie în care să se simtă bine. Asta-i tot: unde mi-e bine, acolo mi-este şi patria. În cazurile fericite, se verifică şi reciproca. În fiecare zi îmi apăr patria chiar cu preţul vieţii. Patria, adică locul geometric al stării mele de bine.