La ce sunt bune alianţele politice

Din ce în ce mai puţină lume consideră politica un exerciţiu al puterii gratuite, cu personaje de operetă care combină şi recombină jocuri politice şi fac schimburi de poziţii în instituţiile statului.

 Opinia publică simte pe propriul buzunar şi pe calitatea vieţii pe care o trăieşte dacă este în fruntea societăţii o guvernare competentă, pricepută în gestionarea problemelor ei sau, dimpotrivă, o oligarhie care îşi urmăreşte doar interesele de grup ori particulare. în ţările care şi-au construit în timp şi cu dificultate regimul democratic de a se guverna este clară ideea că sistemul legislativ trebuie să fie ferm şi incoruptibil în a norma conduitele politice, evitând derapajele înspre cezarism sau monopartidism, iar instituţiile să fie deschise spre societate, să-i oglindească frământările şi să le şi soluţioneze.

 

Chipul Prinţului înţelept care jonglează cu stilurile de guvernare ( fiind când vulpe, când leu, după împrejurări), imaginat cândva de Machiavelli, a lăsat locul conducătorului priceput, bun gospodar, cunoscător al legii şi atent la manifestările ei instituţionale.

 

Pe de altă parte, opinia publică, tot mai informată asupra jocului politic, dar şi tot mai conştientă de exigenţele propriei vieţi pe care să le impună guvernanţilor, manifestă poziţii diverse, valorizează policrom oferta politică, încât- în raport cu guvernarea- se manifestă pe o plajă de interese, valori, aşteptări foarte amplă. într-o democraţie este exclusă uniformitatea ideologico – doctrinară, pentru că ea împiedică înţelegerea deosebirilor dintre oameni, anulează personalitatea cetăţeanului, diferenţierea propriei personalităţi.

 

în acelaşi timp, toate variantele opţiuni politice se cer structurate la scara societăţii pentru a da organizării şi conducerii generale a acesteia o direcţie unitară de evoluţie, o coerenţă a acţiunii istorice. în logica lucrurilor, nici un scenariu doctrinar nu poate fi unanim acceptat, ceea ce face necesare alianţele politice, ca asocieri ale acelor forţe care au elemente comune de doctrină, de mijloace de acţiune, de finalităţi în numele cărora înţeleg să-şi lege eforturile presupuse de  către actul de guvernare.

 

Există mai multe şcoli de gândire care dau interpretări diferite unei alianţe. Un autor specializat în această temă de reflecţie vorbeşte de alianţele „contra” care se nasc între forţe politice fără legături între ele, dar animate de dorinţa de a învinge un adversar, potenţial sau real, aflat la putere sau în luptă pentru ea. G. Liska le numeşte alianţe „contra naturii” pentru că în jocul politic, atât cei ce guvernează, cât şi cei ce se află în opoziţie ar trebui să fie animaţi de ideea servirii interesului general. în acest caz, alianţele contribuie la încetinirea dezvoltării sociale, producând o risipă a forţelor creatoare ale societăţii, preocupate de a reaşeza raporturile de forţe pe un făgaş firesc.

 

Alţi teoreticieni sunt de părere că este important numărul actorilor care compun o alianţă pentru că astfel s-ar dovedi faptul că un proiect general se sprijină pe o mulţime de nuanţe, pe care le afirmă partenerii.

 

 Un punct de vedere răspândit este cel care consideră că cel mai important criteriu de judecare a unei alianţe este dat de eficienţa acţiunii ei. W. Riker leagă, în acest fel, aprecierea unei alianţe de capacitatea ei de a da soluţii politice adecvate aşteptărilor societăţii. Prin intermediul eficienţei, alianţa poate dobândi consistenţă şi anduranţă, chiar dacă leagă actori cu concepţii doctrinare diferite.

 

Ilustrative sunt momentele oferite de istoria politică actuală, în care se constituie alianţe politice mari, între forţe care se confruntă în mod tradiţional. Dacă se întâmplă rar în ţările cu tradiţie democratică, pentru că acolo clivajele politice sunt consacrate şi respectate (cazul actual al marii coaliţii din Germania), fenomenul este caracterizant pentru ţările foste comuniste, inclusiv România.

 

Aici, alianţele se fac şi se desfac cu dezinvoltură, pentru că democraţia este în curs de construire, la doctrinele politice se fac referinţe lejere, iar votul cetăţeanului exprimă mai degrabă nemulţumirea faţă de felul în care a fost condus decât opţiunea pentru un program de guvernare despre care ştie dintru început că nu va fi respectat.

 

în această situaţie, alianţele dintre diversele partide politice pot îmbrăca orice formă, pentru că după disputa prilejuită de lupta pentru putere, se ajunge la soluţia caragialescă a pupatului în piaţa independenţei, urmat sau nu, după resursele bugetului local, de un foc de artificii, pe cer şi trei mici şi o bere pe pământ. în fond, monstruoasa coaliţie îşi dorea şi ea, cu ardoare, să trăiască mai bine Rrromania şi tot românul să prospere. Adio, Kant şi alţi vizionari ai unei lumi care îşi dorea cerul înstelat deasupra capului şi legea morală în spiritul omului!

 

Ne vine în minte înţelepciunea antică pentru care nu trebuie să ne temem de alianţele făcute la lumina zilei deoarece ele se fac şi se desfac în momentul  cel mai potrivit pentru Binele Cetăţii. Să ne temem numai de cele făcute la întuneric!