Despre vremurile interesante în care trăim nu o să aflăm nimic de la televizor şi nici nu o să le aprofundăm înţelesurile în discuţiile periodice şi plate cu vânzătorul de la chioşcul de ţigări. Perspectiva trebuie să se lărgească puţin. Duminică seara, cu puţin înainte ca MM Stoica să înfigă ţanţoş steagul României în poarta apărată fără mare succes de ungurul Felgueiras, 100.000 de oameni asistau la cea mai paşnică formă a unui război de secesiune cunoscută până acum de omenire: El Clásico, Barça vs. Real Madrid. În pregătirea minutului 17 şi 14 secunde, toate ecranele de pe marginea terenului îi invitau pe suporteri să ridice deasupra capetelor cartoanele găsite pe scaune, pentru a forma din nou, la fel ca la începutul meciului, un uriaş steag catalan galben-roşu şi să strige din toţi rărunchii „Independčncia". Precizare: în 1714, pe 11 septembrie, Barcelona a cedat în sfârşit asaltului de 14 luni al armatei conduse de regele Filip al 5-lea al Spaniei, care a rezolvat astfel problema succesiunii la tron, obiect al unui război crâncen, purtat de-a lungul a 13 ani. Momentul a marcat începutul evoluţiei statului spaniol modern, cu Catalonia făcând parte integrantă din Regat.
Revenind la zilele noastre, niciodată vocile „independentiştilor" nu au fost auzite mai puternic în Barcelona. Criza teribilă pe care o traversează Spania alimentează forţele centrifuge ale provinciilor cu grade ridicate de autonomie de la periferiile regatului, adică Ţara Bascilor, Galiţia şi, mai ales, Catalonia. În cel din urmă caz, situaţia este mai complicată întrucât, din pricina unui sistem fiscal care impune Cataloniei transferuri anuale de 16 miliarde de euro, starea macro-economică a provinciei s-a deteriorat profund. Dacă, cel mai probabil, Spania în ansamblu are nevoie de ajutoare de urgenţă din partea Bruxelles-ului, pentru că nu reuşeşte sub niciun chip să scape de recesiune şi, cu atât mai puţin, să-şi echilibreze deficitele bugetare enorme, atunci Catalonia anunţă că, la rândul său, va avea nevoie de sprijin din partea Madridului, deşi este cea mai bogată dintre provincii.
Acum câteva săptămâni, preşedintele provinciei, Artur Mas, a mers la Madrid să negocieze cu premierul Mariano Rajoy o nouă arhitectură fiscală, care să ofere un spaţiu mai generos de manevră guvernului regional, deci o autonomie fiscală mai pregnantă. Însă, pe 11 septembrie, la comemorarea Asaltului Barcelonei, oraşul a fost scena unui uriaş marş în favoarea independenţei: mulţimea de 1,5 milioane de oameni, fluturând steguleţele galben-roşii, raportată la populaţia totală de circa 7,5 milioane de catalani reprezintă 20%! Artur Mas, un autonomist a cărui voce se dovedise anterior moderată, şi-a schimbat tonul. La puţin timp, Mas a anunţat că pe 25 noiembrie se vor ţine alegeri anticipate şi, în aceeaşi zi, catalanii sunt chemaţi să se pronunţe într-un referendum popular cu privire la independenţa provinciei. Un sondaj publicat ieri arată că ľ din populaţie doreşte să voteze la referendum; fără a se preciza în clar proporţia celor care vor vota „Da" pentru independenţă, este extrem de probabil ca majoritatea covârşitoare să îşi dorească ieşirea de sub tutela Madridului. Marţi după-masa, deputaţii de la Madrid au respins iniţiativa catalanilor privitoare la referendum, însă asta nu îl va împiedica pe Mas să-l convoace, deşi rezultatele sale nu vor fi recunoscute oficial de Madrid.
Se ridică două probleme majore. Întâi, ne punem problema cum s-a ajuns aici. Frustrările spaniolilor nu sunt apanajul strict al catalanilor. Un alt sondaj recent arată că 84% din spanioli au puţină sau deloc încredere în Rajoy, iar 62% dintre ei sunt susţinători ai partidului său (Partidul Popular). Aţi putea crede că forţele opoziţiei stau mai bine şi se bucură de încrederea majorităţii. Nici vorbă. Socialiştii s-au aflat la guvernare până în urmă cu mai puţin de un an, când Rajoy a câştigat o majoritate confortabilă (după standardele spaniole) în legislativ, de cca. 55%, după o campanie în care a promis relansare şi relaxare, fără nici cel mai anemic plan concret. Spaniolii nu au uitat nici contribuţia majoră a socialiştilor la dezastrul de astăzi şi îl creditează pe liderul lor, Alfredo Pérez Rubalcaba cu o cotă de neîncredere chiar şi mai mare: 90% din total şi 77% din susţinătorii grupării pe care o conduce. Prin urmare, criza economică şi criza identitară din Catalonia sunt însoţite de una dintre cele mai teribile crize de leadership politic pe care le-a traversat vreodată un stat democratic.
A doua mare problemă este legată de finalitatea demersurilor „independentiştilor". Madridul refuză ferm orice discuţie pe tema secesiunii, argumentând cu Constituţia din 1978, care se fundamentează pe „unitatea indisolubilă a Naţiunii spaniole, patrie comună şi indivizibilă a tuturor spaniolilor" şi care „recunoaşte şi garantează dreptul la autonomie al naţionalităţilor şi regiunilor". Fireşte, despre secesiune în condiţii constituţionale nici nu poate fi vorba. Să admitem că, urmând toţi paşii spre declararea unilaterală a independenţei, în numele unei majorităţi a catalanilor şi al dreptului la autodeterminare, Catalonia va deveni stat independent. În acel moment, va ieşi din UE de facto şi de jure, îşi va pierde dreptul de apartenenţă la piaţa liberă comună, va trebui să primească acceptul folosirii monedei unice etc. În plus, este uşor de presupus că relaţiile interstatale cu membrii UE vor fi de aşa natură încât nu ar fi excluse măsuri punitive de tipul boicotului produselor catalane, la iniţiativa Spaniei. Imaginaţi-vă, de pildă, că o mare parte din spaniolii altor provincii vor decide să-şi retragă banii din conturile deschise la La Caixa, una dintre cele mai mari bănci catalane şi spaniole, deopotrivă. Speranţele de prosperitate economică de astăzi ale Cataloniei s-ar spulbera instantaneu şi colapsul financiar ar fi la un singur pas. În acelaşi timp, pierzând cea mai bogată provincie, Spania însăşi va avea şanse minime să poată fi salvată şi să rămână în zona euro, iar întreaga arhitectură europeană s-ar zdruncina astfel din temelii. În orice caz, Catalonia nu va putea sub niciun chip să ajungă parte a UE, întrucât decizia acceptării de noi membri se ia în unanimitate, iar Spania se va opune, fireşte.
Paradoxal, tendinţele centrifuge ale catalanilor, lombarzilor, flamanzilor, scoţienilor, bavarezilor chiar, se suprapun peste idilismul aproape delirant al marilor responsabili europeni, în frunte cu dl. Barroso. Planul unei Europe federaliste, care să presupună uniune monetară, fiscală, dar şi politică, o fi el bun, dar viaţa adevărată arată complet diferit la firul ierbii. Secesionismul din Catalonia se petrece şi la nivel european de ansamblu, între un Nord care crede în stereotipurile cu sudiştii care stau toată ziua la soare, cu picioarele în călduţa Mediterană, aşteptându-le cu gura căscată perele mălăieţe, şi un Sud scârbit de condescendenţa germanicilor care le ştiu pe toate.
Aparent fără legătură cu cele de mai sus, vă anunţ cu nemărginită tristeţe că în colegiul 1 din Mănăştur, candidează pentru un mandat de deputat, printre alţii, Mircia Giurgiu, din partea USL, şi Adrian Papahagi, din partea ARD (PDL şi piticii, pentru cei nefamiliarizaţi cu literele). Deşi clujeni, cei doi au fost paraşutaţi de la centru, spre furia organizaţiilor locale. Despre această faţetă odioasă a unui centralism sfidător s-a vorbit mult şi se va mai vorbi, că mai sunt cazuri gârlă (vezi Radu Zlati vs. Marius Nicoară şi războiul intern din PNL Cluj). Eu mă mărginesc doar să constat că, în calitate de locuitor al colegiului 1 Mănăştur, marile partide mi-au dat de ales între două personaje care-mi provoacă un mare inconfort gastro-abdominal. Primul, un traseist notoriu, demagog incontinent care glisează pe neobservate între neobrăzare populistă şi prostie cristalizată până la puritatea-etalon. Al doilea, paraşutat direct de sub sutana părintelui de la Cotroceni, recent poziţionat sub spectrul unui halucinant şi intolerant conservatorism teocratic, respirând prin toţi porii o trufie care mi se arată dezagreabilă.
Într-un aşa ritm, nu va mai trece mult şi mi-ar putea trece prin cap să le propun vecinilor mei de colegiu să mutăm Barcelona în Mănăştur. Cum vă sună? Bine? Marfă? „Voi, impertinenţilor, luaţi-vă paraşutaţii înapoi şi spălaţi-vă cu ei pe cap, nici măcar nu ne mai vine să-i recunoaştem de clujeni! Mănăştureni, smulgeţi-i perciunii impertinentului din Ghencea şi eliberaţi „Universitatea" din mâinile cotoroanţei de Dâmboviţa cu mopul pe scăfârlie! Dacă ne vom lua la bătaie, măcar s-o facem între noi. Dacă va fi să ne furăm căciula, măcar să ne-o furăm singuri. Ardealul s-a săturat să îi sature pe toţi puturoşii şi beţivii! Jos!" Mai gândiţi-vă puţin. Parcă totuşi ar fi mai bine să ne ferim de acele blesteme cumplite şi să avem mai multă grijă ce ne dorim.
