Constat că au trecut secolele, dar situația a rămas în mare parte neschimbată.
Atunci, imperiile care se confruntau, se înfruntau și împărțeau pământurile românești erau Imperiul Habsburgic, Imperiul Țarist și Imperiul Otoman. După ce Imperiul Otoman făcuse Marea Neagră un fel de „mare nostrum", stăpânea trei sferturi din țărmurile bazinului mediteraneean și asedia Viena, contraofensiva creștină a dus la ridicarea celor două imperii creștine amintite mai sus.
Frăția creștinească nu a prea funcționat, așa că austriecii și rușii nu au avut nicio reținere în a-și împărți și a exploata la sânge principatele cu populație românească. Urmările acestei situații le trăim zi de zi: ele alimentează ambițiile cvasi-imperiale ale Ungariei, ele mențin paradoxul existenței pe malurile Prutului a două state care vorbesc aceeași limbă și au același stindard, paradox născut din ambițiile cvasi-imperiale ale Rusiei.
Dar vremurile s-au schimbat semnificativ de când mareșalul Suvorov se lupta la baionetă cu turcii pe teritoriul României de azi. Măcar atunci puteai să-i recunoști pe invadatori după uniforme și steaguri; azi, această simplă sarcină devine mult mai complicată. Un lucru este sigur: în forme mult mai absconse și mai perverse, România continuă să se afle la răscrucea intereselor marilor imperii. Vă întrebați, poate, care sunt acele imperii? Dar, stați așa, trăim într-o lume modernă și democratică, în care nu mai există imperii, nu mai există cancelarii atotștiutoare și atotputernice... cum de putem afirma că mai trăim în umbra unor imperii?!
Din păcate, este adevărat. Cel mai prezent dintre toate este Imperiul cu Steag Tărcat. Dintr-o colonie întemeiată pe tărâmuri smulse de la amerindieni și de la bizoni, acest imperiu a devenit o prezență planetară de prim rang, față de care oricare națiune trebuie, în mod obligatoriu, să-și definească poziția politică și militară, fiindcă el cheltuiește pentru înarmare tot atât cât cheltuiesc următoarele nouă națiuni din clasamentul costurilor pregătirilor de război. Imperiul se întinde din Alaska până în Anatolia, cuprinde întreaga Americă de Nord, aproape toate statele europene, inclusiv Norvegia, Estonia, Letonia și Turcia, aliați prin care are graniță comună cu inamicul său de moarte, Imperiul Roșu.
Situația este chiar mai complicată, fiindcă prin Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria și România (iacă, am ajuns și pe meleagurile noastre...) acest imperiu se învecinează cu acele state care, de secole deja, se află, pe criterii etnice, culturale și economice, în sfera imediată de influență a Imperiului Roșu. Această zonă este, în lumina ultimelor evoluții geopolitice, cea mai fierbinte din întreaga lume civilizată, mai ales după decizia de instalare în Polonia și România a echipamentelor americane de interceptare a rachetelor de croazieră, fapt deloc agreat de Imperiul Roșu. Mai mult chiar, temperatura zonei este pe cale de a crește în aceste zile până la limita clocotului, fiindcă statele est-europene de pe „linia frontului" au hotărât să ceară NATO instalarea de trupe și tehnică militară, pentru a descuraja eventualele acțiuni belicoase ale Imperiului Roșu.
Aceste state uită un lucru elementar: străvechiul dicton latin „Vis pacem, para bellum" („Vrei pace, pregătește-te de război") trebuie serios amendat în condițiile contemporane. În primul rând, fiindcă nu ar trebui să te pregătești de război decât atunci când ești absolut sigur că îți va fi impus ori, și mai rău, atunci când îl dorești. Dacă te pregătești doar de frică, vei avea un război de care te temi ca de foc, dar în care nu ai sorți de izbândă. O altă strategie păguboasă: să apelezi la protecția unei națiuni putincioase, care nu are decât interese economice sau geopolitice în zona ta. Imediat ce acele interese se schimbă, te transformi în victimă înlăcrimată sau în inocentă carne de tun.
Ca națiune, am avea ceva de învățat din politica Imperiului Acvilei Trufașe, succesor al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (care a durat peste 1000 de ani, adevărat record!), care își permite o politică echilibrată, fără a se căciuli excesiv în fața tărcaților și fără a se hârjoni inutil cu cei roșii. O politică inspirată, desigur, din realitățile situației sale, de primă economie europeană; dar, la scara mărimii sale, România ar avea ceva de învățat, ca să dea o tușă personală politicii sale externe. O politică menită să asigure supraviețuirea pașnică a României între aceste fruntarii, sub acest meridian ceresc, unde se intersectează, pentru a nu-știu-câta-oară, interesele imperiilor.
Mai ales că dinspre sud se ridică amenințătoare flamura neagră a Imperiului Jungherului Însângerat. Iar de acolo vine din nou, după 500 de ani, principalul inamic, fanatic și neîndurător, nu al imperiilor creștine, ci al întregii creștinătăți.
