La vremuri noi... “nouă” sau despre oportunismul patent

Orice s-ar întâmpla “nouă” , ni se cuvine “oarece beneficiu”. Sunt afirmaţii care pot fi asociate sentinţei pe care am auzit-o – fiindu-i în proximitatea politică şi ideatică – spusă de multe ori de Ion Raţiu : la vremuri noi, tot “noi”.

 

Nu pot să nu observ, dar mai ales să nu comentez, oportunismul patent al UMDR, privit atât ca asociaţie sau cenaclu politic, cât mai ales ca stare de fapt şi de spirit în politica românească. Verificat a câta oară – prin intrarea acestuia la guvernare – acest oportunism al UDMR s-a elaborat şi se întreţine prin câteva mize politice, etice şi comerciale sui-generis.

 

Mai întâi, miza politică a acestei “inclusivităţi” guvernamentale permanente ţine de ceea ce se poate denumi democraţia aritmetică a vieţii parlamentare. Acest exemplu nu este singur pe scena politică mondială, dacă ne gândim doar la partidul Shas, ultrareligios din Israel, care face majorităţile de guvernământ, şi care se alocă ambivalent şi, prin urmare, oportunist partidelor de dreapta sau de stânga.

 

A doua miză ce se poate dezvolta în jurul intrării UDMR la guvernare este cea mitografică, în sensul că percepţia sau autopercepţia politicienilor maghiari este, în exclusivitate, una de oameni competenţi, buni gospodari şi cu spirit european. Discursul public din piaţa politică românească face frecvent dovada acestei mitografii.

 

Europenitatea oamenilor politici udemerişti, uneori evocată ritos, precum a făcut de multe ori “liberalista” Norica Nicolai, se rezumă însă doar la circumscrieri etniciste şi autonomist-provinciale, fără a se putea înscrie în dezbateri şi teme europene extraetnice şi extraparohiale, deci în dezbateri de anvergură şi bine argumentate.

 

în egală măsură, vrednicia gospodărească a ministeriabililor şi a primarilor maghiari este infirmată covârşitor de gestiunea defectuoasă a ministerelor şi comunităţilor. începând cu anul 1997, când UDMR-ul a intrat la guvernare şi până în prezent, nu s-a profilat prin prestaţii exemplare, imbatabile, nici un om politic maghiar.

 

 Putem exemplifica de asemenea, cu oraşe româneşti (Târgu-Jiu, Râmnicu-Vâlcea), mai bine gospodărite decât Satu-Mare, Carei ori Salonta, unde au fost aleşi primari maghiari. Tot astfel, primarii români care au gestionat unele oraşe înainte de mandatul primarilor udemerişti s-au dovedit a fi mai buni gospodari.

 

Din perspectiva autopercepţiei propriei vrednicii şi competenţe, întâlnim - cel puţin în ultima vreme - afirmaţii ale miniştrilor maghiari ce trimit spre zona ridicolului, alimentat de infatuări şi îmbăţoşări stridente. De exemplu, “eternul” ministru Borbely Laszlo afirma la numirea sa în guvern, în decembrie 2009, ca un adevărat comsomolist, că el nu va admite subalternilor săi din minister să răspundă la ordinele sale cu formula “nu se poate”.

 

 Un alt indispensabil ministru, precum Cseke Attila, spunea despre “sine se” că “cei care mă cunosc ştiu că sunt un om energic, muncitor, competent”. Dacă în primul caz este vorba de  o emulaţie “tovărăşească” şi “cincinală”, în cel de-al doilea caz se dezvoltă un narcisism care pare să facă o carieră pe cât de impertinentă, pe atât de indigestă dacă nu ar fi o simplă retorică a pleonasmului, adică a repetării subiectului în predicat, după cum ar spune J. Derrida.

 

Cu astfel de premise sau preînchipuiri, credem că rezultatele prestaţiei lor ministeriale nu poartă, cel puţin la debut, girul responsabilităţii modeste, temeinice şi, prin urmare, credibile. Nu trebuie uitat faptul că un asemenea oportunism a beneficiat de circumstanţierile unor lideri, foşti aliaţi cu UDMR, care afirmau că pot “înţelege” tranzacţiile guvernamentale udemeriste. Oricum, în percepţia publică, aceste “înţelegeri” rămân pline de neînţelesuri.

 

A treia miză este cea conturată de construcţia democraţiei româneşti postdecembriste. Un moment semnificativ în acest sens îl reprezintă anul 1997, când UDMR-ul a intrat la guvernarea Convenţiei Democrate. Era momentul unei democraţii luminate, care se instala în România, iar în iulie 1997, preşedintele american Bill Clinton, în cuvântarea ţinută în Piaţa Universităţii din Bucureşti, a remarcat şi felicitat forţele politice real-democratice reprezentate de CDR pentru modul în care problematica minorităţilor etnice din România a intrat într-o soluţie politică exemplară pentru întreaga Europă.

 

Această declaraţie, a celui mai important om politic al lumii de atunci, a produs însă nemulţumiri şi disconfort gâlcevitorilor politici care jucau pe extreme. Cei români nu priveau cu ochi buni accesul UDMR la guvernare, după cum cei de pe extrema maghiară erau nemulţumiţi pentru că nu mai aveau “obiectul” muncilor politice. Proiectat pe un asemenea fundal, ce asambla o cultură politică de invidiat în spaţiul public românesc de atunci, oportunismul patent al UDMR de azi apare ca distonant şi inexplicabil.

 

Dacă în înţelesul imediat şi real al politicii democratice, acest oportunism plasează UDMR în planctonul politicii (atât din România, cât şi din alte ţări), totuşi nu putem să nu ne exprimăm rezerva faţă de circumstanţierile perceptive ale oamenilor politici români şi rezerva şi mai mare faţă de autopercepţia narcisistă, meritocratică şi premiantă etalată de actualii lideri ai UDMR.

 

Această autopercepţie este distonantă cu spiritul european, adjudecat monopolist de liderii UDMR, când, în fapt, ea profilează imaginea unor oameni politici lipsiţi de un elementar spirit critic, onctuoşi şi infideli.

 

Nu trebuie uitat însă că acest oportunism patent se joacă la ambele capete, este încurajat de tranzacţiile politice în care cineva se vinde şi cineva cumpără.