Le Boss nu locuieşte în Gruia

Glezna lui fină a pierdut contactul cu mintea înghesuită într-un colţ, de supărare şi ambâţ, dar asta nu de azi, de ieri.

Acum două sau trei sezoane, pe când antrena Dacia Mioveni, mi-a provocat un acces de râs nervos văzându-l cum pocneşte cu capul plexiglasul ce delimita banca de rezerve a propriei echipe.

Pe “cocheta arenă” de lângă Piteşti, fosta glorie a anilor ’80 a trecut peste instinctul de conservare şi şi-a făcut rost de câteva cucuie menite să-i înghesuie mintea şi mai tare. Dovada vie a progresului am avut-o marţi seara: instinctul de conservare i-a revenit lui Sorin Cârţu, aşa încât a preferat să încerce rezistenţa plexiglasului de producţie elveţiană cu bocancul care-l făcea celebru pe vremuri în alte circumstanţe, în timp ce elevii săi uitaseră să citească tabela de marcaj şi încercau din răsputeri să ţină de rezultat. La câţiva metri de emblema CFR-ului din Cluj, făcută ţăndări împreună cu laterala băncii de rezerve pe care era lipită, pretinşii fotbalişti dădeau de pământ cu orice idee de fotbal, echipă, performanţă sportivă sau respect faţă de club sau de propriul sine, pe care abuziv le-am fi aşteptat de la ei.

Nici buna cuviinţă, nici bolile psihice nu sunt apanajul uneia sau alteia dintre regiunile istorice. Tot aşa, gestul lui Cârţu nu are legătură nici cu provenienţa sa oltenească, nici cu agerimea exagerată a reacţiilor pe care oltenii se laudă cu satisfacţie că ar avea-o. Nici catalogarea instantanee a mârlăniei drept “miticism” nu face parte din aceeaşi constelaţie de valori cu toleranţa sau multiculturalismul, pe care clujenii insistă fără preget că le-ar împărtăşi cu toată fiinţa. La fel cum nici Pata Rât nu este musai reprezentativ pentru Cluj,
cum credeau ziariştii de la “Blick”, nici istericul antrenor al CFR-ului nu s-a manifestat neapărat tipic româneşte, aşa cum ne este teamă că s-ar putea crede prin Europa.

Gesturile unor conducători pot fi asociate, automat şi fără teama de a generaliza excesiv, cu grupurile sau comunităţile pe care le conduc. Conduitele liderului, cea a grupului în ansamblu sau a fiecărui membru în parte se modulează reciproc, indivizii ajungând, într-un final, să se adapteze unul la celălalt până acolo încât să-şi copieze chiar şi cele mai nesemnificative gesturi. În cazul unei echipe de sportivi, antrenorul numit de conducerea administrativă nu se alege doar ţinându-se seama de respectarea unor parametri tehnico-tactici. Antrenorul este modelul de expertiză sportivă şi conduită morală pe care conducerea clubului doreşte să-l impună jucătorilor.

Să luăm un singur exemplu, Arsenalul lui Arsene Wenger. Acum aproape 14 ani când ajungea pe Highbury, spre uimirea întregii prese engleze, găsea acolo o trupă pestriţă de băieţi, între care se remarcau câţiva cu feţe buhăite de nesomn şi respiraţia puţind a alcool dimineaţă de dimineaţă, obişnuiţi să-şi exerseze nevoile ludice turând motoarele maşinilor pe care le conduceau, în toiul nopţii, prin grădiniţele unor nefericiţi care-şi găseau a doua zi florile făcute ferfeniţă. Tradiţia pe Highbury respira aburii bahici ai plămânilor unor Paul Gascoigne sau Jimmy Greaves, care se adăpau după pofta inimii, fără vreo restricţie, direct din butoaiele cu bere de la barul stadionului. Francezul uscăţiv cu alură de profesor de gimnaziu, permanent notându-şi câte ceva într-un carneţel cu coperţi uzate, a întrerupt tradiţia chermezelor dintre antrenamente şi a făcut din stadionul din nordul Londrei unul dintre primele din Anglia unde nu se mai vindea alcool la bar. În schimb, spunea Nick Hornby, Wenger i-a sfătuit pe jucători “să mai dea o tură de stadion, în loc să mai ceară o tură de bere.”
După ce prima poreclă dată de jucători francezului a fost “Clouseau”, amintind de poliţaiul bezmetic şi incompetent al lui Peter Sellers din ciclul “Panterei Roz”, la puţin timp au început să-l strige

“Le Boss”, aşa cum i se spune şi astăzi. Calmul, plăcerea de a antrena insuflată înzecit în plăcerea de a juca a puştilor săi, respectul şi răbdarea cu care tratează conferinţele de presă şi sesiunile de autografe, atenţia la detaliile tehnice şi tactice, dar şi comportamentale ale fiecărui jucător în parte, noile tehnici de antrenament pe care le-a implementat, dieta strictă pe care a impus-o “tunarilor”, insistenţa cu care încerca să vorbească cu jucătorii pe limba lui, şi la propriu, şi la figurat, înţelegerea rapidă şi eficientă a particularităţilor,
a afinităţilor personale sau a incompatibilităţilor elevilor săi a făcut din Arsenalul lui Wenger echipa “invincibilă” a anilor 2003-2004, prima echipă care a primit acest apelativ după de 120 de ani de la precedentul Preston North End, terminând campionatul cu 49 de meciuri consecutive fără înfrângere.

Priviţi-l acum din nou pe Sorin Cârţu, arogantul atoateştiutor de pe banca chioară de-un ochi de sticlă a CFR-ului, şi veţi constata dramatice similitudini cu forma şi fondul echipei din Gruia a lunii noiembrie 2010. De la revenirea în prima ligă, rând pe rând, CFR-ul a fost tenace şi aţoasă ca Şunda, laborioasă ca Dorinel Munteanu, elegantă ca Bergodi, ambiţioasă şi tăioasă ca Andone, disciplinată tactic precum Trombetta, efemeră ca Jindra&Uhrin, incoerentă ca Toni Conceiçăo. Acum este impertinentă, indolentă, arogantă şi neruşinată precum Cârţu. Indiferent dacă îşi dă sau nu seama, prin numirea sa la conducerea echipei, dl. Pászkány a năclăit pedigriul pe care dorea să-l construiască clubului său în mocirla din care s-a născut criza de nervi de aseară. O echipă nevolnică, în frunte cu un antrenor deranjat grav, pe care nu puţini l-au trimis să se caute la doctor. Dacă dl. Pászkány mai consideră valabil ce spunea acum două săptămâni, cum că “...aşa de mult îmi place acum de Cârţu, că nici pe Hitzfeld sau pe Capello nu-i vreau la CFR”, atunci e posibil ca echipa să aibă, cu precizie milimetrică, antrenorul şi conducătorii care i se potrivesc.

PS.: Surpriză, gestul lui Cârţu de a sparge o bancă nu este unic. Un alt fotbalist, cel supranumit pe vremuri “Regele Cantona”, îşi propune să le falimenteze pe toate deodată, propunând oamenilor să-şi retragă banii din bănci pentru a le lăsa fără lichidităţi, pe data de 7 decembrie. Cel care se lua la trântă cu arbitrii şi urca în tribune să se răfuiască pe loc cu fanii adversarilor, aplicându-le lovituri ţintite de kung-fu s-a declarat acum împotriva clasicelor proteste de stradă, pe care le consideră depăşite. Probabil sunt etape diferite ale vieţii pe care le parcurg doi foşti fotbalişti de clasă – pe teren – şi golani, la un moment dat – în viaţa reală.

UPDATE: PS 2: Înţelepţii de la miezul nopţii au decis: Sorin Minte-Agitată a fost schimbat, temporar, cu Alin Minteuan. Oricine ce-ar spune, este un mare pas înainte.