Da, este un termen medical și face referire la o maladie genetică destul de rară (un caz la 50.000 de nașteri) care se manifestă prin diverse simptome de degradare fizică și retard mintal și care a primit numele de la constatarea că pruncii afectați au plânsul alterat, asemănător cu un mieunat strident.
Cel care a descris, în 1963, acest sindrom este medicul francez Jérôme Lejeune, tot el fiind cel care a constatat că toți copiii atinși dezvoltă o expresie facială caracteristică, cu ochii larg deschiși și buzele cuprinse de o contractură care aduce foarte mult a zâmbet.
Un zâmbet, dar un zâmbet bolnav, produs de o afecțiune care poate părea neimportantă - lipsa unei bucăți din cromozomul 5 - și care se termină invariabil cu o moarte timpurie. Strict statistic vorbind, cazurile nu sunt foarte multe: maxim 4 cazuri pe an, în România, și 100 de cazuri la nivelul întregii Uniuni Europene.
Este dramatică, totuși, asemănarea izbitoare dintre „strigătul pisicii" și surâsul pe care ființele omenești de pe toate meridianele, și foarte devreme (după primele 6 săptămâni de viață), îl practică atât cu cei din jur, cât și atunci când contemplă amintiri frumoase.
Deși oamenii zâmbesc de când lumea, fiziologia surâsului a fost studiată foarte târziu, în secolul al XIX-lea, când Guillaume Duchenne descoperă că este o acțiune complexă, conjugată, a mușchilor zigomatici, care ridică colțurile gurii, și a mușchilor orbiculari, care ridică pomeții și contractă zona din jurul ochilor, totul pentru a exprima bucurie, încântare și plăcere.
Tot Duchenne este cel care a descris zâmbetul... non-Duchenne, adică zâmbetul realizat prin ridicarea colțurilor gurii, care are o funcție strict socială, fiindcă doar mimează amabilitatea și bunele intenții.
După ce, timp de secole, comercianții, politicienii secretoși și curtezanele au practicat acest tip de zâmbet, el a ajuns să fie numit „Zâmbet PanAm", după numele defunctei, acum, companii aeriene care a impus personalului de cabină să zâmbească clienților în orice împrejurare.
Să zâmbești fals, în virtutea unei opțiuni personale, mai merge... dar zâmbetul să devină obligație de serviciu este ceva apăsător, atât pe plan moral, cât și social. Dar se pare că acest aspect nu intră în preocupările celor care hotărăsc să adauge și povara unui zâmbet forțat eternei lupte pentru bani.
Cu ocazia primelor mele călătorii în Occidentul „civilizat," am fost frapat de faptul că peste tot eram întâmpinat cu un zâmbet și o atitudine amabilă. La început, am fost încântat, dar repede am ajuns să fiu tulburat de falsitatea zâmbetelor: în 99 de cazuri din 100, zâmbetul era non-Duchenne, adică forțat, pus pe față din obligație profesională sau, pur și simplu, fiindcă acei subiecți aflaseră că „așa e bine".
După cum am precizat mai sus, aproximativ 100 de prunci europeni sunt atinși în medie, pe an, de boala numită „strigătul pisicii". Intrând însă în domeniul metaforic, mi se pare că o proporție mult mai însemnată din adulții Europei suferă de această teribilă boală. Zâmbetul forțat, impus din rațiuni profesionale sau sociale, a devenit o adevărată normă în lumea aceasta accelerată, încordată și ambiționată.
Niciodată, în întreaga istorie a umanității, nu a existat o asemenea prosperitate generalizată; dar niciodată nu au fost atâtea persoane întinse pe canapelele psihiatrilor, încercând să înțeleagă o lume care i-a rănit, chiar dacă ei i-au stat în față cu un surâs pe buze... Cu cât întreaga lume civilizată năzuiește să devină o „Țară a surâsului", cu atât simptomatologia suferinței se extinde fără încetare.
Până de curând știam de „sindromul de stres post-traumatic". Puțini știți că maladia psihică definitorie a secolului al XXI-lea fost evidențiată în 2003 de germanul Michael Linden; el susține că lumea civilizată se confruntă din ce în ce mai puțin cu evenimente stresante, de genul celor care pun în pericol, în mod direct, viața indivizilor.
În schimb - susține el, și dovedește cu fapte - suntem atinși de un „sindrom de amărăciune post-traumatică", afecțiune psihică gravă care se produce atunci când viața noastră și temeliile noastre morale sunt zguduite, distruse chiar. Cum să ascunzi o asemenea suferință sub un surâs, oricât ar fi el de laborios?
Mi se pare că rolul profund terapeutic al zâmbetului sincer poate funcționa doar acolo unde el nu a fost încă ucis de „strigătul pisicii". Cele mai deschise, sincere și molipsitoare surâsuri le-am întâlnit la populațiile simple, poate chiar foarte sărace, din Kenya, China și Madagascar.
Peste tot, am fost avertizat să mă feresc de hoție și de agresivitate; dar nu am simțit un astfel de pericol nici măcar în Harlem sau în Bronx, fiindcă am umblat peste tot cu o armă inefabilă: o față surâzătoare. Surâsul este iarba fiarelor, care desferecă orice inimă și limpezește orice cuget.
Peste tot unde am umblat pe planetă, un zâmbet larg și sincer a fost suficient în orice împrejurare. În Kenya am refuzat oferta unui omuleț care prăjea știuleți pricăjiți de porumb în praful drumului. Trei zile la rând, am trecut pe lângă el, iar el nu și-a reînnoit oferta. Dar ne zâmbeam larg, cu prietenie, și ne salutam zgomotos: „Hello, my friend!".
Aceasta este puterea unui zâmbet! Acesta este farmecul unui surâs! La mii de kilometri de casă, un surâs ne unea, nu prin fiziologia lui, identică la toate ființele umane, ci prin semnificația lui spirituală, de prietenie sinceră, neumbrită de neîncrederi, temeri, idei preconcepute, intoleranță sau îngâmfare.
Talleyrand spunea că vorba a fost dată omului pentru a-și ascunde intențiile. Am putea crede că zâmbetul i-a fost dat omului pentru a-și ascunde suferința. Dar numai zâmbetul autentic poate trata suferința care se ascunde sub surâsul forțat al durerii neîmpărtășite. Zâmbiți! Zâmbiți din toată inima! Zâmbiți cu sinceritate și cu omenie! Faceți ca „strigătul pisicii" să nu mai fie o atitudine de viață, ci să rămână o banală boală.
