Le plac manelele mai mult ca Liturghia!

Mulţi aleşi ai neamului nu au proiecte politice. Şi nu cred să fi avut vreodată. E foarte limpede lucrul acesta. Dar ca să te evidenţiezi în vreun fel trebuie să te legi fie de un scandal, fie de un subiect delicat care naşte dezbatere aprinsă în societate. Doar şi reclama negativă e importantă pentru nişte băieţi care au ajuns să populeze Parlamentul şi care, dacă ar fi candidat individual, fără susţinere politică, nu ar fi reuşit niciodată să se bucure de „suprastatutul" de deputat sau senator. Ultima găselniţă, de fapt e mai veche, e deranjul profund pe care Biserica îl creează bugetului naţional. De ce să primească bisericile bani, de ce să se înfrupte nişte „popi cu barbă lungă" de salariu, când ar putea să meargă precum odinioară la Canal sau în Balta Brăilei la tăiat de trestie? De ce să aibă patrimoniu o astfel de instituţie? Discursul purtat de unii domni în viaţa publică din România încearcă în mod nemeritat să arunce o anatemă generală asupra unei instituţii cu bunele şi relele sale, încercând să înfiereze cu mânie proletară o anumită categorie. E o reminiscenţă sinistră a trecutului când, cu o simplă ştampilă sau etichetă, persoane sau instituţii erau aruncate în boxa incriminantă a „duşmanilor de clasă". Uşurinţa acuzelor de astăzi ascunde o perversitate extremă. În spatele unui spectacol ieftin este atacat un simbol naţional. Este absolut tembel să creezi o paralelă între două planuri complementare. Să întrebi de ce am avea mai mare nevoie de spitale şi de medici sau de Biserici şi de preoţi? O astfel de interogaţie nu ascunde naivitate, e pur şi simplu meschinăria unora de a căuta susţinere în naivitatea celor care ar putea să îi asculte fără să îşi dea seama că cele două imagini (spitalele şi bisericile) fac parte din acelaşi ansamblu, nu e nicio falie între ele. În plus, nu mai e noutate că Bisericile au funcţionat de multe ori ca veritabile spitale, la propriu. Acţiunea socială de astăzi a Bisericii e cunoscută, de altfel statul recunoaşte acest parteneriat absolut natural şi implicarea mai mult decât utilă a instituţiei şi a oamenilor ei. Dacă aveţi vreun dubiu că nu ar fi aşa, opriţi-vă din drum vreo câteva minute la mănăstirea Dumbrava de la graniţa judeţului Cluj. O să vedeţi acolo copii, cărora la naştere viaţa le-a jucat o festă. Abandonaţi de cei care i-au adus pe lume, au primit aici o şansă. Aceea de a deveni oameni. Nu mai pun la socoteală moştenirea culturală. Unii se tot bat cu pumnul în piept că fac şi propun proiecte de cultură şi educaţionale. Până or să reuşească ceva, Biserica deja a făcut-o. Prima carte imprimată pe plaiurile patriei a fost o carte religioasă, „Liturghierul lui Macarie". Tipăriturile diaconului Coresi au adus pentru întâia oară în discuţie problema introducerii limbii române în cultul bisericesc, contribuind din plin la dezvoltarea unei limbi literare. Mitropolitul Veniamin Costachi a pus bazele „Academiei Mihăilene", predecesoarea actualei Universtăţi Alexandru Ioan Cuza. Ca să nu mai vorbesc de martiriul preoţilor din puşcăriile comuniste. Cei mai buni candidaţi la „sfinţenia perfectă". Ei s-au opus „reeducării" cu propria viaţă. Alţii mimează azi anticomunismul, că e la modă. Sunt doar exemple, recursul la istorie nu ar trebui abandonat. Pentru a nu pierde drumul drept sau echilibrat. În loc să privească corect şi decent situaţia reală, unii preferă să se lamenteze că 60 la sută din salariul unui preot e asigurat de stat. „Imensa" sumă de vreo câteva milioane de lei vechi, în multe cazuri un mizilic, care nu-i ajunge omului să îşi acopere utilităţile, trebuie susţinut cu efort de la stat. Din taxele percepute de la amărâtul de parlamentar. Ce paradox. În felul ăsta mă aştept să mai găsesc (ne)aleşi ai neamului care să decreteze că Liturghia de duminică, oficiată în stradă, deranjează mai tare decât manelele. Sau poate dragii noştri legiuitori vor să transforme preotul în manelist. Să i se lipească salariul pe frunte precum unui interpret de manea care prestează la masa unor îmbuibaţi cu gusturi limitate şi buznarele umflate. Sinistrul unei asemenea situaţii poate naşte zâmbete. Doar că reluarea permanentă a subiectului, dincolo de imagine şi de publicitate, creează isterie.
Orice instituţie e supusă criticii. E detestabil şi faptul că alţii folosesc Biserica şi fondurile alocate ei în scop pur electoral, încercând să pozeze în cei mai mari credincioşi ai patriei. Să fim serioşi. Dar a spune adevărul, înseamnă a recunoaşte meritele instituţiei cu cel mai ridicat grad de încredere în opinia publică, Biserica. Şi asta spune multe.