Socialiştii se situează într-un sondaj publicat ieri la cota cea mai înaltă de popularitate din actualul mandat al lui Nicolas Sarkozy.
Totuşi, ideea alegerilor primare nu a fost de la început pe placul întregului partid, însă scandalul sexual în care a fost implicat principalul favorit al socialiştilor pentru candidatură, Dominique Strauss-Kahn, a reprezentat semnalul că PS are enormă nevoie de vizibilitate mediatică pozitivă, iar "primarele" erau soluţia ideală. Temerile principale ale membrilor de partid erau legate de faptul că eventuala competiţie din interiorul partidului, desfăşurată în văzul tuturor, ar putea sublinia lipsa de unitate din sânul stângii franceze, în care se manifestă numeroase curente de opinie uneori greu de reconciliat. Moartă şi îngropată în multe alte ţări, stânga radicală din Franţa este tot mai vie, iar în aşteptarea prezidenţialelor îşi va face tot mai mult simţită prezenţa. Chiar şi printre radicali există curente diverse, troţkişti, anti-capitalişti, ecologişti radicali etc., al căror comportament din perioada campaniilor electorale mai mult îi încurcă pe socialişti decât să-i ajute. Criticile lor ating în dese rânduri lipsa de combativitate a socialiştilor în lupta cu capitaliştii, iar voturile (în general, puţine) pe care le câştigă sunt luate tocmai din felia PS. Situaţia din acest an este cu atât mai delicată cu cât protestele anti-capitaliste ale tinerilor din marile capitale europene ar putea alimenta suplimentar mişcările stângii radicale, riscându-se astfel atacuri dure împotriva unor membri ai PS, reprezentanţi ai aşa-numitei "stângi-caviar", cu exponentul său clasic, DSK.
Particularitatea principală a "primarelor" din PS a fost aceea că au avut dreptul să voteze nu doar posesorii de carnete de partid, ci şi oamenii neafiliaţi oficiali la PS, în schimbul semnării unei adeziuni la principiile stângii. Prin urmare, mai mulţi fruntaşi socialişti şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la o posibilă acţiune de "sabotare" a alegerilor de către simpatizanţii dreptei sau ai radicalilor de stânga, care şi-ar putea da votul candidatului PS cu şansele cele mai mici în raport cu dl. Sarkozy. Era, desigur, o temere bine întemeiată, dată fiind apetenţa liderului de la Élysée şi a miniştrilor săi de Interne, Brice Hortefeux şi Claude Guéant, pentru comploturi şi maşinaţiuni subterane, pe care socialiştii le-au denunţat în mai multe rânduri, fiind evocate chiar şi în scandalul în care a fost implicat Strauss-Kahn.
Lupta internă a fost pasionantă, dusă cu diplomaţie şi multă atenţie de principalii candidaţi. D-na Martine Aubry, cu o experienţă uriaşă în administraţie, şi-a câştigat un respect binemeritat chiar şi în rândul adversarilor politici, fiind considerată artizanul unor importante victorii de parcurs ale socialiştilor în anii trecuţi. Anul trecut, au câştigat alegerile regionale, semnând o înfrângere dureroasă a preşedintelui Sarkozy şi a partidului său (UMP), însă scorul a fost mai mic decât se aşteptaseră, din cauza rezultatului bun obţinut de Frontul Naţional, formaţiune de extremă dreapta. Totuşi, d-na Aubry a fost apreciată în partid mai ales pentru aptitudinile de lider negociator, asumându-şi discuţiile pe care le-a purtat cu alte formaţiuni de stânga (în special cu ecologiştii), pentru sprijinul acestora în turul secund.
Contracandidatul său, François Hollande, este fostul secretar general al PS, până în 2008,
fiind atunci urmat în fruntea partidului tocmai de d-na Aubry. Lipsit de mare anvergură politică sau de experienţă în administraţie, dl. Hollande are imaginea clasică a unui socialist "normal", care se ţine departe de luxul stângii-caviar şi de scandalurile în care este implicată adeseori protipendada socialistă. În 2005, când pentru socialişti a candidat fosta sa parteneră de viaţă şi mamă a celor patru copii ai săi, Ségolčne Royal, Hollande a fost principalul său sprijin. Astăzi, la 4 ani după încheierea relaţiei, d-na Royal i-a întors serviciile, într-un gest pe care sondajele arată că francezii l-au apreciat.
În cele din urmă, în ambele tururi de scrutin, favoritul Hollande s-a impus, urmând să fie candidatul principalei forţe de opoziţie la alegerile de la anul, cel mai probabil împotriva lui Nicolas Sarkozy. Primul sondaj de după "primare", arată că dl. Hollande ar câştiga în turul 2 la o diferenţă lejeră, de peste 20%, în faţa actualului preşedinte şi că mai mult de 6 francezi din 10 îşi doresc victoria stângii. Candidatul socialiştilor este revelaţia toamnei în cercetările sociologilor: faţă de luna septembrie, dl. Hollande a câştigat 7% în intenţiile de vot pentru primul tur, până la 35%, mai mult decât oricare alt candidat al PS. Nici chiar DSK, în momentul de vârf al său în sondaje, nu a ajuns atât de sus, oprindu-se la 33%, înaintea scandalului de la New York. Sociologii pun succesul său de parcurs tocmai pe seama alegerilor "primare", care au stârnit un interes neaşteptat de mare în rândul francezilor, care au votat în număr de aproape trei milioane în turul 2. Totodată, profilul de om "normal" al d-lui Hollande vine să sublinieze, o dată în plus, diferenţele majore dintre candidatul socialist şi preşedintele Sarkozy, cel atât de expansiv, amator de lux ("bling-bling") şi dornic să-şi exhibe viaţa personală. Una peste alta, dincolo de incoerenţele şi controversele ce ţin de programul economic al socialiştilor, practic imposibil de aplicat în condiţiile date (scutiri de taxe pe venituri mici, suprataxarea clasei de mijloc şi a bogaţilor, promisiuni de creare a unui număr uriaş de locuri de muncă etc.), alegerile interne au fost un impuls electoral major de care beneficiază PS şi o nouă lovitură pe care o primeşte UMP şi Sarkozy.
Toată această istorie ne interesează din cel puţin două perspective. Întâi, pus cu spatele la zid, dl. Sarkozy va reacţiona în sectoarele unde se pricepe mai bine. Nevoit să caute ţapi ispăşitori, se va îndrepta împotriva ţapilor de serviciu, cerşetorii români de pe bulevardele marilor oraşe şi, implicit, România. Să ne aşteptăm, aşadar, la noi disensiuni între Bucureşti şi Paris, pe teme mai vechi sau mai noi, pe măsură ce se apropie alegerile în Franţa. Mai mult decât asta, importanţa alegerilor interne ar trebui sesizată, într-un final, şi de partidele din România. Degeaba Cristian Preda şi Sever Voinescu vorbesc de ani de zile despre oportunitatea lor în PDL, că vorbesc singuri, în pungă. În mod ciudat, nici din partea opoziţiei nu auzim veşti, ci doar veşnicele pomelnice şi blesteme către actualii guvernanţi, ornate cu basme electorale "specialitatea casei". Parcă puţin mai multă imaginaţie politică nu ar strica, iar o variantă autohtonă şi curată a alegerilor interne pentru desemnarea candidaţilor ar veni ca o gură de aer proaspăt într-un peisaj politic toxic, precum îl ştim.
