Măgăriile, minciunile şi ştersul la fund cu Constituţia ar fi fost motive suficiente pentru înalţii reprezentanţi ai UE să privească cu atenţie înspre Bucureşti, dar la toată vânzoleala războinicilor noştri ireconciliabili s-au adăugat amănunte suplimentare, de natură să îngroaşe tuşele şi să amplifice semnalele de alarmă. Să o luăm pe rând.
În ultimele luni, întâmplător sau nu după reinstalarea lui Vladimir Putin la Kremlin, evoluţia relaţiilor UE-Rusia a cunoscut evoluţii interesante. Cu puţin timp înaintea preluării de către Cipru a preşedinţiei rotative a UE, micul stat insular a primit din partea Moscovei un împrumut avantajos de 2,5 miliarde de euro, pe 4 ani şi jumătate, pentru finanţarea deficitului bugetar şi împiedicarea luării imediate a unor măsuri de austeritate. Pe 3 iulie, singurul şef de stat şi guvern din UE provenit dintr-un partid comunist, preşedintele cipriot, Demetris Christofias, a ajuns la Strasbourg unde a prezentat priorităţile preşedinţiei semestriale şi a vorbit despre necesitatea unei apropieri mai mari a Europei de vecinii săi.
Două zile mai târziu, Nicosia îşi relua jocul de-a împrumuturile între FMI şi Moscova: Christofias a declarat că şi-ar dori creşterea pachetului financiar din partea Rusiei, fără ca ţara sa să înceteze negocierile pentru un alt ajutor comun din partea FMI şi a Uniunii Europene. Pentru moment, situaţia este în suspans. Pe de altă parte, Mediterana de Est a devenit în ultimele luni un subiect fierbinte pe tema posibilelor resurse exploatabile de gaze pe platforme offshore, inclusiv în apele teritoriale ale Ciprului. Primele analize au estimat rezervele la aproape 3 trilioane de metri cubi, cam cât tot consumul global de gaze naturale vreme de un an, ceea ce a stârnit un interes masiv din partea unor giganţi energetici, inclusiv a companiei ruseşti Novatek, controlată de un discret amic al d-lui. Putin, Ghennady Timcenko, cetăţean rus şi finlandez, rezident la Geneva şi bine înfipt cu afaceri cu hidrocarburi inclusiv pe la Nicosia. Cum Ciprul va avea nevoie de investiţii masive în infrastructura de transport a gazului (inclusiv instalaţii de lichefiere, ca să poate fi exportat în viitor, într-un orizont de 4-5 ani), relaţia Nicosiei cu Moscova pare momentan mai productivă, mai ales din perspectiva unui filorus precum Christofias. Prin urmare, acesta este momentul în care se află UE: o preşedinţie semestrială echivocă din perspectivă politică, un germene de avanpost strategic rusesc în estul Mediteranei, probleme mari în zona euro şi un conflict politic bizar în România, alt membru de graniţă al Uniunii.
La Bucureşti, apăruse săptămâna trecută o ştire greu de descifrat: guvernul Ponta este ajutat pe teme de comunicare publică de compania de PR şi lobby G+, care a lucrat în trecut pentru Kremlin (în timpul crizei ruso-georgiene din 2008) şi oferă consultanţă gigantului Gazprom (inclusiv gestionarea crizei energetice ruso-ucrainene care a pus în pericol alimentarea cu gaze a Europei). Compania a lucrat cu mult succes şi pentru proiectul Gazprom al conductei North Stream, prin Marea Baltică, al cărei consultant este fostul cancelar german Gerhard Schröder, cu care dl. Ponta şi alţi fruntaşi ai PSD se află în relaţii foarte bune.
Pe de altă parte, dl. Ponta însuşi ne-a anunţat că este consiliat de generalul american Wesley Clark, fostul comandant al ofensivei NATO din 1999 în Iugoslavia când a fost la un pas să declanşeze un conflict de mari proporţii între NATO şi Rusia, dintr-un teribilism infantil, fost apropiat al republicanilor şi susţinător al preşedintelui Reagan, ulterior un potenţial candidat democrat la Casa Albă în 2004, din postura de fervent opozant al războiului din Irak. Tras pe linie moartă la puţin timp după încheierea războiului din Kosovo, a intrat în afaceri cu energie regenerabilă şi este un lobby-ist puternic al unor grupuri de interese din jurul industriei biocombustibililor. Pe de altă parte, este membru al Consiliului Director într-o companie care are operaţiuni în explorarea gazelor de şist în Polonia (BNK Petroleum, deci competitoare a giganţilor Chevron şi Exxon), iar săptămâna trecută a anunţat o investiţie de cca. 1 miliard de USD într-o afacere cu cărbune în Kosovo. La câteva zile, apărea prima reacţie despre evenimentele de la Bucureşti în presa rusă. Un articol scris pentru Vocea Rusiei susţinea că dl. Băsescu şi-a pierdut sprijinul americanilor, bazându-se tocmai pe angajarea lui de către dl. Ponta, fără să menţioneze că dl. Clark nu mai este de mult un personaj apreciat la Washington, ba dimpotrivă, ci mai mult un lobby-ist mercenar pentru companii energetice. Imediat, ambasada SUA s-a grăbit să infirme orice legătură a d-lui. Clark cu poziţia oficială, subliniind în continuare îngrijorările pe care le stârnesc evoluţiile politice din România.
Pe un alt front, proiectul prescurtat al gazoductului Nabucco (varianta Nabucco West) a fost preselectat drept posibilă rută de transport a gazelor azere din zăcământul Shah Deniz II, alături de conducta Trans-Adriatică, un verdict final fiind aşteptat anul viitor. Oricare ar fi alegerea, găsirea unei variante de aprovizionare cu gaze a Europei din alte surse decât Gazprom-ul nu are cum să fie pe placul Rusiei, care va face tot posibilul să blocheze proiectele şi să-şi impună propria variantă, South Stream, care va menţine Europa (aproape) complet dependentă de gazul rusesc. Planurile europenilor arată că alimentarea Nabucco ar urma să se facă nu doar din Azerbaijan, ci şi din Turkmenistan, prin intermediul unei conducte pe sub Marea Caspică, intens contestată de ruşi, culmea!, din considerente de mediu, dar sprijinită de UE chiar de la cel mai înalt nivel al Comisiei Europene. Pe acelaşi front, luna trecută a apărut un bizar conflict diplomatic între azeri şi turkmeni pe tema începerii unor foraje turkmene pe un câmp petrolier aflat în litigiu teritorial, iar comentatorii specializaţi în zona Caucazului şi a Asiei Centrale spun că singura explicaţie e aceea că şi-a băgat coada Kremlinul. Disensiunile azero-turkmene ar putea zădărnici planurile conducte sub-caspice şi, pe cale de consecinţă, ar lăsa Nabucco cu ochii în soare şi fără alimentare îndestulătoare cu gaze, mai ales că turkmenii au bine-mersi cui să vândă gazul spre est, printr-o conductă turkmeno-chineză inaugurată încă de acum trei ani.
Toate cele de mai sus sunt fapte între care se pot broda speculaţii destule. Oricum s-ar petrece lucrurile în realitate, este sigur că interesele economice şi geopolitice sunt mai intense decât par la prima vedere. În ce măsură îl (mai) sprijină, cu interes, Uniunea Europeană şi SUA pe dl. Băsescu? Sunt cu adevărat îndreptăţite cuvintele de o duritate fără precedent cu care sunt criticate acţiunile noii puteri politice de la Bucureşti în raportul MCV? Cât de mult se apropie dl. Ponta de Rusia şi ce ar putea câştiga sau pierde România din asta, mai ales din punct de vedere energetic? Ce să înţelegem din declaraţia de dragoste a d-lui. Voronin la adresa liderilor USL? Totuşi, de ce nu a mai putut aştepta USL-ul curgerea firească a evenimentelor politice, cel puţin până la alegerile din toamnă, preferând un asalt nemaivăzut asupra instituţiilor fundamentale ale statului doar ca să-l vadă pe dl. Băsescu suspendat? Cine are interesul ca liderii politici de la Bucureşti să se distrugă reciproc în aşa hal încât să nu mai rămână niciunul în picioare? Nu ştie nimeni răspunsurile sigure la aceste întrebări. Ştim doar că, vorba Doamnei cu Butucul din Twin Peaks, "bufniţele nu sunt totdeauna ceea ce par a fi".
