Mai punem preţ pe Întâlnirile esenţiale?

Cred că în viaţa unui popor, la fel ca şi în viaţa privată, întâlnirile pe care le considerăm esenţiale sunt, într-adevăr, cele care ne orânduiesc, independent de noi, adesea, viaţa. Avem impresia că suntem noi cei care trăim, avem totala putere în a ne hotărî propriul nostru destin. Nimic mai fals.

Avem, orice s-ar spune, un destin destul de linear, chiar dacă toţi ne imaginăm că am trecut prin cele mai "tari" situaţii prin care poate trece cineva. Sunt puţini cei care cred că după viaţa lor nu se poate scrie un roman sau nu se poate face un film. În fapt, consumăm o viaţă destul de banal-ternă, ne "consumăm", de cele mai multe ori, în întreprinderi "strălucitoare" şi comune, prin însăşi banalitatea lor. N-am înţeles niciodată de ce nu mai avem curajul de a vedea mai departe sau chiar foarte departe. Ce mecanism este acela care te face uneori să-ţi pierzi orizontul? Ce anume te face să vezi mai ales negrul din spatele cortinei, şi nu reflectoarele care bat pe scena propriei vieţi? Cred că lipsa întâlnirilor esenţiale, atât în viaţa unui popor, cât şi în viaţa privată a individului, stă la baza acestui necesar curaj de a privi înainte, cu toate nuanţele pe care le poate avea această asumare. De la puritate şi frumuseţe, până la dragoste, înţelegere, frumos, bine, etc...

Sigur, este vorba, mai ales despre decizia proprie. "Bineînţeles că acest concept ideal este de domeniul nebuniei, - îmi scrie cineva drag, în a cărui putere de analiză cred -, de fapt, este şi o rebeliune împotriva lui. Ca să scapi de capcana asta, ar trebui să nu mai schimonoseşti cuvântul în ceva ce nu este prin a-l asocia conceptelor care nu sunt, n-au fost şi n-o să fie niciodată «pure»! Numai atunci putem să înţelegem ce înseamnă Puritate, cu P mare, când o să lăsăm cuvântul să se definească singur, fără să-l stricăm în propoziţii paradoxale şi non sensuri. «Oamenii sunt puri», e o astfel de zicere. «Dragostea este pură» este o alta. Aspirăm la puritate fizică şi mentală a noastră şi a celor de lângă noi şi cheltuim o grămadă de timp şi efort pentru a o obţine şi controla. Cu toate astea, corpurile noastre sunt pline de umori şi tot felul de chestii pe care dorinţa noastră de puritate ideală nu le poate accepta. Suntem oameni şi, oricât de mult am încerca să ne idealizăm unul pe altul, genetic, biologic, este imposibil. Suntem plini de mizerie pe mâini, capul nostru ţine închise gânduri ascunse, gura noastră rosteşte vorbe jignitoare. Până şi ochii ni-s murdari de ce vedem. Jegul ăsta nu se spovedeşte prin dragoste şi noi devenim
dintr-o dată puri.
Folosim cuvinte mari cu înţelesuri şi mai imense decât pot ele duce: ... căsătorie, destin, Dumnezeu, minune... de parcă ţi-ar fi frică de cuvinte mici, că-s prea murdare: sexul devine dragoste, uniune binecuvântată însăşi de cel de sus; sărutul n-are scuipat, are seva iubirii. Sânii sunt sori, nu-s gheme de grăsime care-şi pierd din elasticitate şi volum; iar pielea devine un milion de pori. Nu, Pielea e piele! E grăsime! E scuipat! Şi e sex! Căsătoria e o foaie de hârtie şi verighetele pot jena degetele care ţi se umflă peste zi". Nu întâmplător am ales această alegaţie. Fiindcă, deşi zicerea conţine (şi) o parte a adevărului, un asemenea excurs, o asemenea raportare, în fapt, nu face decât să reflecte că da, oamenii pot privi (şi) în jos! Or, lucrurile acestea se întâmplă mai ales când viaţa omului nu se bucură de întâlniri esenţiale.

E, mai curând, o teamă de privire spre înălţimi. E constatarea lipsei dintre noi a "oamenilor care schimbă oameni", a acestor indivizi retraşi spre marginile societăţii, care nu mai fac astăzi, după cum se vede, nici un folos. Bucuria întâlnirii unui astfel de om te face, dacă ai norocul acesta, să nu mai vezi (doar) umori, unde poţi vedea miresme, să nu mai vezi (doar) organe, ca într-un laborator anatomo-patologic, în loc să vezi normalitatea frumoasă a unui trup bine construit. Astfel de oameni sau, mai exact, lipsa lor în număr mai mare printre noi face ca în momentul acesta să vedem, poate, partea neagră a lucrurilor. Dacă ne uităm în spate, la istoria noastră, fără a avea pretenţia unui studiu profesionist constatăm că poporul nostru n-a mai avut parte de astfel de oameni şi nici de întâlniri esenţiale. Ele sunt amintiri din cărţile de istorie, iar pentru noi, simpli muritori, doar amintirea unor oameni extraordinari pe care i-am adăugat în sufletele noastre. Şi care ne amintesc, fie că sunt morţi sau nu, că PUTEM să simţim şi să vedem altfel decât rezumând negativ.

Aşa ne aducem aminte de momentul în care Ion C. Brătianu şi-a vândut o moşie proprie, pentru a-l aduce în România independentă pe prinţul Carol, travestit în negustor. A fost, pentru ţară, o întâlnire esenţială. La sfârşitul celor 12 ani de prim ministeriat, I.C. Brătianu, fondator al Băncii Naţionale, s-a regăsit sărac, în situaţia de a împrumuta suma de 12 mii de lei - aur, pentru a plăti cu ei şcoala copiilor, la Paris. Banii fuseseră luaţi de la tatăl lui, Alexandru Marghiloman, pe patru ani şi nu au putut fi returnaţi până la moartea acestuia, în 1892, datoria urmând a fi preluată de familie. Iar când în Parlament Ionel Brătianu i-a cerut lui Marghiloman o păsuire, o reeşalonare a datoriei, din cauza unui an prost pentru agricultură, acesta i-a răspuns cu cuvintele: "Desigur, domnule Brătianu... Eu am avut întotdeauna mare înţelegere pentru săraci...".

Au fost printre ultimele întâlniri benefice şi esenţiale ale ţării noastre, ale poporului nostru cu oameni adevăraţi. Acel prinţ Carol, costumat în negustor, familiile Brătianu şi Maniu, dar şi alţi oameni adevăraţi, de onoare, din politica vremii au fost cele mai benefice întâlniri din istoria noastră modernă. De atunci nu ne-am întâlnit decât cu oameni de speţă joasă (cu puţine excepţii), ajungând acum, iată, să avem în politică oameni de o puţinătate intelectuală, morală şi umană cum, poate, nici n-am putut crede că vom cunoaşte vreodată.