Mălina. Câtă suficienţă poate încăpea în sufletele noastre?

În momentul când scriu acest text, pe ecranele televizoarelor este prezentat cazul Mălinei Olinescu, tânăra cântăreaţă care s-a sinucis, - se spune - din lipsa înţelegerii manifestate de fostul ei iubit faţă de sentimentele ei.

Înainte de asta, pe aceleaşi ecrane, a apărut dl. premier, care ne-a informat că nedemocraticul gest al comasării alegerilor este, de fapt, în interesul binelui cetăţenilor. Poate n-o să credeţi, însă aceste două evenimente triste mi-au relevat mai clar ca oricând că marile tragedii, la scara istoriei sau la cea a existenţei individului, se întâmplă mai ales din cauza imensei noastre suficienţe. Mălina s-a aruncat de la balconul etajului 6, părăsită de fostul ei iubit, care a considerat că sentimentele acesteia nu înseamnă mare lucru: a hotărât să meargă înainte, s-o părăsească, gândindu-se probabil că "re-cucerirea" propriei libertăţi e mai importantă decât sfâşierea sufletului bietei femei. Din cauza guvernului Băsescu - Udrea - Boc, un om, pe nume Adrian Sobaru, s-a aruncat, cu intenţia de a se sinucide, de la etajul parlamentului, "mulţumită" impactului negativ pe care "soluţiile" acestui guvern îl produc în vieţile oamenilor. De asemenea, acelaşi guvern a hotărât că bulversarea alegătorilor prin comasarea alegerilor având ca unic scop realegerea lor e mai importantă decât păstrarea esenţei democraţiei în România. Mă tot întreb cum de putem să ne fim nouă atât, atât de suficienţi?

Poate, decurgând din asta, şi suficient de ipocriţi, chiar dacă toate aceste atitudini le vom plăti scump, odată cu trecerea timpului? E o întrebare pe care mi-o pun, cred, în fiecare zi, de ceva vreme. N-o fac cu răutate. Nici cu dorinţa de a demonstra ceva, mai ales că acum chiar scriu despre asta. O fac constatativ, cu tristeţea necesară unei priviri asupra situaţiilor şi întâmplărilor care "explodează" în jurul meu, dar, mai ales, a conştientizării unui moment pe care aş vrea să-l evit: anume acela când aş putea să cred că îmi sunt suficient, că sunt atât de important mie însumi, încât asta îmi va permite să nu ţin seama de ceea ce aş putea lăsa în urma mea, procedând într-un fel care îmi face bine doar mie; în urma gesturilor mele, care, bineînţeles, pentru mine vor fi atât de bine justificate, încât să nu-mi mai pot întoarce privirea către posibilul ireparabil pe care să nu doresc, tocmai de aceea, să-l văd. Mă uit cât de aprig sunt sancţionaţi politicienii care ne conduc astăzi. Şi cât de îndreptăţiţi sunt cetăţenii ţării, care detestă măsurile de aşa-zisă "salvare" a economiei, în timp ce pensionarii mor din lipsă de căldură, alimente şi medicamente.

Cu alte cuvinte, cum se prăbuşeşte o ţară. E una ce le faci oamenilor şi alta ce doar li se întâmplă în urma acţiunilor tale. Din nefericire, avem "noroc" de oameni ajunşi prin fraudă la guvernare, oameni care sunt susţinuţi la conducere de un partid care se află în parlament datorită trădătorilor şi care ne duce spre dezastru şi dictatură. Toţi, dar toţi ne spun că se află în poziţia de responsabili cu destinul ţării, pentru binele nostru. În schimb, urmarea faptului că ei se află la guvernare este însăşi destrămarea destinului fiecăruia dintre noi. Pe de altă parte, în cazul nefericitei Mălina Olinescu, deducem că fostul ei iubit se gândea, desigur, cât de mult bine îi face acesteia, părăsind-o: căci, nu-i aşa, prin asta o făcea să fie din nou liberă să privească, aşa ca el, spre viitorul luminos! Există, în viaţa politicianului, ca şi în viaţa unui individ, în toată această problematică, un aspect "tehnic", absolut vinovat, despre care vreau să vorbesc, mai jos, în câteva cuvinte, şi care îmi pare una din cele mai evidente origini ale răului din viaţa noastră, a oamenilor. Mai întâi, că suficienţa îţi permite, ca om, un soi de absolutism. Un aşa-zis interes absolut, mai mare pentru propriile acţiuni decât pentru propriile rezultate.

Ne place să visăm frumos, să ne considerăm infailibili. În vieţile noastre, că suntem cetăţeni simpli sau politicieni, ne imaginăm (uneori sincer, altădată mânaţi de interese, din care unele ţin de propriul statut, iar altele politice) un anume rezultat; un rezultat al unor acţiuni ale noastre, pe care ni-l vedem realizat, doar întrebuinţând anumite "instrumente", anumite hotărâri pe care trebuie să le luăm. Trecem imediat la "treabă", facem ceea ce credem că e de făcut, în suficienţa noastră, fără să ţinem seama de nimic altceva decât de posibilul nostru "viitor". Călcăm peste principii, peste oameni, peste sufletele lor, peste vieţile lor, crezând că ceea ce gândim noi e suficient de important să justifice cadavrele pe care le-am lăsat în urmă. Vedem doar imaginea noastră, surâzătoare (fericită?), dintr-un viitor iluzoriu, şi nu mai aruncăm nici o privire în urmă. Paralizaţi de noi. De noi înşine, de soluţiile noastre pentru viitorul nostru, pentru viitorul ideii noastre de viitor sau de cele politice, poate. Facem orice efort să nu ne gândim la felul cum se aranjează, în spatele nostru, sau cum se distrug vieţile celorlalţi, destinele oamenilor care ne-au însoţit, crezând în noi. Nu "ni se mai merită" să-i vedem: ne încurcă viitorul. Avem în minte (şi nu în suflet!) doar ce avem noi de făcut.

Tot ce contează sunt acţiunile noastre, nicidecum rezultatele. "Timpul le rezolva pe toate!" spunem şi mergem înainte. Dar unde anume se află şi cum va arăta acest "înainte" pe care îl intuim la capătul trecerii unor ani? Şi, mai ales, cum va arăta viaţa noastră la o altă intersecţie a vieţii, atunci când vom privi în urmă şi vom constata că am sacrificat tot ceea ce ar fi contat, cu adevărat, pentru noi, pentru viaţa noastră, în numele unui viitor? Avem în minte doar un viitor care, devenit prezent, nu mai seamănă cu ceea ce am imaginat noi? Şi dacă nu vom mai putea repara nimic din ceea ce am distrus? Atunci? Ne va mai ajuta, oare, să începem, senini, un alt, nou, exerciţiu de suficienţă? Visând alt şi alt "viitor"? Şi dacă va fi aşa, vom mai şti să rostim cuvinte? Dar să ne privim senini în oglindă?