O mândrie care nu este prefăcută, nu este generată de orgolii şi afişată să epateze; ea este ceva instinctiv, care vine din fiinţa lui şi, zic eu, din istorie. Nu că n-ar fi fost obidit, înfrânt , batjocorit, de-a lungul veacurilor,dar nu ştiu cum s-a făcut că, în cele din urmă,el a ieşit câştigat, învingător. învingător în timp!
Să ne amintim că romanii ne-au ocupat şi după mai mult de două veacuri au plecat, dar ne-au lăsat civilizaţia lor de atunci. O putem vedea şi azi, între altele , în ferma romană descoperită la Miercurea Sibiului - unde locuinţa avea instalaţii de apă şi ...încălzire centrală-, în multe alte vestigii din epoca respectivă. Peste noi au venit apoi atâtea popoare migratoare, au stat, unii timp mai îndelungat, alţii mai puţin, dar nu au reuşit să asimileze băştinaşii.
Dimpotrivă, s-au lăsat ei asimilaţi.Românul a rămas întotdeauna locului, ca un stejar greu de dezrădăcinat. Apoi au venit maghiarii şi mult mai târziu, germanii. S-a creat,astfel, în Ardeal, un creuzet în care s-au plămădit caractere şi atitudini morale, ideile şi inovaţiile au circulat de la o etnie la alta, ajungând “bun comun”, contribuţie la propăşirea provinciei. Au contribuit la acestea românii, maghiarii, germanii, evreii, şi, prin munca lor la,”stăpân,” şi rromii.Provincia a devenit o zonă multiculturală şi ecumenică, prin excelenţă! Mai ales că în acest cruzet au apărut şi mii de familii mixte, prin care s-au armonizat, în mare măsură, relaţiile dintre etniile ardelene. Aşa încât,”mândria,” ardeleanului a căpătat noi temeiuri şi personalitatea lui s-a manifestat puternic în diferite împrejurări istorice sau social-politice.
îmi revin în minte numeroase exemple care atestă acest lucru. Stephan Ludwig Roth, întrebat odată ce crede, al cui este Ardealul ?!, a dat un răspuns uimitor: “nu ştiu. Doar că atunci când se întâlneşte un sas cu un maghiar, ei vorbesc ...româneşte. De unde reiese că limba română devenise liantul dintre cei ce trăiau în Ardeal, deşi românii nu s-au bucurat, un timp, de privilegiile celor două etnii recepte. Şi atunci, cum să nu fie mândru ?! Sau: în timpul vizitei în Banat şi Transilvania a coregentului imperial Rudolf al Il-ea (1773), acesta cutreierând timp de 82 de zile plaiurile noastre, când a ajuns într-o comună din actuala zonă Bistriţa-Năsăud şi i-a văzut pe românii din unităţile de grăniceri, înalţi şi falnici, a exclamat încântat în limba franceză: “Mon or,,...Ce feciori, Doamne!” “Adică, aurul meu.
De atunci, satul respectiv se cheamă... Monor! Cert este că aceste comunităţi etnice din Ardeal, deşi au trecut prin numeroase întâmplări dramatice provocate de neînţelegerile şi puseurile naţionaliste ale unora sau altora, de-a lungul timpului au împrumutat cuvinte, obiceiuri, care , cu vremea, au devenit tradiţii. în unele sate din zona Sibiului, (Apold, de pildă) slănina se ţinea în etajul cel mai de sus al clopotniţei bisericii, unde fiecare ţăran îşi punea eticheta cu numele la cârlig. Cine avea nevoie, vara, mai ales, venea şi îşi lua cât dorea. Uimitor este că această “cămară”, comună unui întreg sat, bine aeristă şi rece datorită zidurilor groase de piatră, nu se încuia niciodată. Şi, mi-au mărturisit oamenii întrebaţi, niciodată nu s-a furat de acolo.. .
Aş spune, cinstea ardeleanului la superlativ, modelul fiind luat şi de românii din unele localităţi Ca să nu mai vorbim cât de bine s-a imprimat în firea românului din Ardeal dictonul german “Ein mann, ein Wort”, adică un om, un cuvânt, în materie de punctualitate şi ţinerea cuvântului dat. Iar dacă este să ne referim la spiritul gospodăresc, ţin să spun că germanii, la mine în sat,(Laslea de lângă Sighişoara) de exemplu, şi-au pavat cu piatră de râu curţile, au construit două rânduri de şuri, unele cu fân pentru animalele de muncă (cai şi boi)şi al doilea rând pentru animalele de producţie (vaci cu lapte, oi, capre, porci.). Străzile şi gospodăriile au fost electrificate de către fosta societate suedeză Seta, gratuit. Şanţurile din sat erau şi ele pavate cu piatră de râu, iar pe lângă case au apărut trotuare din dale de piatră sau cărămizi.
Acestea, încă în perioada interbelică.Şi tot în acei ani, saşii au adus în sat tractoare şi maşini de semănat. Imagine tipică pentru toate aşezările din Ardeal, unde au trăit şi saşi şi unde românii mai înstăriţi le-au urmat exemplu. Şi încă un amănunt care spune mult despre civilizaţia saşilor ...Participând, ca elev de liceu, la inventarul ce trebuia făcut în fiecare locuinţă de unde saşii au fost deportaţi în URSS, în 14-15 ianuarie 1945,în fiecare casă am găsit un instrument muzical, clarinet, trombon, pian, pianină, clavecin etc., copiii de saşi fiind de mici obligaţi să înveţe un instrument pentru a susţine în timp fanfara comunei.Acest lucru i-a stimulat pe unii români să cânte la clarinet, fluier, caval, mai ales păstorii care, apoi, deveneau instrumentiştii satului, astfel că pe muzica lor feciorii învârteau fetele în zilele de sărbătoare.
A existat, vreau să spun,această întrecere tacită, acest amestec de obiceiuri, astfel că, în timp, folclorul s-a îmbogăţit. îmi amintesc, în acest context, cu câtă dragoste a cules şi prelucrat folclor maghiar şi românesc, din zona Aradului şi Bihorului, Bela Bartok, atestând interferenţa melodică şi coregrafică din cele două culturi... Iată numeroase izvoare care au alimentat şi alimentează mândria ardeleanului şi care, alături de bogăţiile provinciei, unice în România, explică dorinţa lui actuală de a fi mai bine puse în valoare de oamenii competenţi de aici, de a primi ceea ce li se cuvine din ceea ce dau, descentralizarea şi modernizarea tuturor structurilor fiind una dintre căi.
Pentru că, deşi soarele răsare de la Bucureşti-cum ziceau cu convingere bunicii noştri-resursele şi hărnicia sunt specifice ardeleanului. Pentru că ştie toată lumea: Ardealul este cea mai bogată prvoincie în resurse(sare, gaz metan, cărbune,metale feroase şi neferoase, inclusiv aur şi argint. De aceea a fost râvnită de toţi din jurul nostru şi chiar de cei mai îndepărtaţi. Toate acestea, puse în valoare în condiţii optime, pot influenţa în bine traiul întregii ţări.Aceasta, chiar dacă ardeleanul măsoară de 7 ori până taie o dată, deoarece atunci când taie... taie.
