în drum spre aeroport, ascultam o emisiune de radio moderatã de Robert Turcescu, cu profesionalism, cu dinamismul care l-a fãcut cunoscut, dar, mai ales, cu o suferinţã nedisimulatã în detaşare de subiect, despre mândria de a fi român în condiţiile hãituirii conaţionalilor noştri din Italia.
Aş fi vrut sã particip prin telefon, dar trebuia sã urc în avion, aşa cã piticul mi-a rãmas pe creier şi nu mã pot abţine sã nu mã bag, chiar tardiv, în aceastã dezbatere. Mai cred cã aceastã dezbatere ar fi important de fãcut şi la ea ar trebui sã participe intelighenţia noastrã (pe unde o mai fi ea?) pentru a lãmuri o serie de lucruri legate de identitatea de român şi sursa emoţiilor legate de ea. Am asistat în emisiunea lui Robert la un adevãrat concert identitar.
Moderatorul se chinuia sã stãvileascã şi sã canalizeze indignarea celor care nu înţelegeau de ce trebuie sã plãtim toţi pentru câţiva romi care furã sau violeazã. întrebările şi afirmaţiile care curgeau în valuri se refereau la câteva lucruri cărora, din nefericire, nu le-am dat un răspuns clar în dezbaterea publică la zecile de talk-show-uri zilnice cu Nikita, Magda Ciumac, Sexi Brăileanca, Crin Antonescu, Sergiu Andon, Sever Voinescu sau Mădălin Voicu.
Unu: prima întrebare se referea la nedreptatea care se poate crede că ni se face, adică de ce să suportăm toţi pentru unii. Sunt câţiva infractori care pătează obrazul întregii naţiuni, spunem cel mai adesea. Răspuns: este pentru că mecanismul de identificare psihologică este acelaşi şi la bine, şi la rău. Adică, am luat emoţie pozitivă şi mândrie din faptele celor puţini care au făcut cultură, istorie sau sport, marii români, ne hrănim mândria cu Brâncuşi, Eliade sau Cioran.
Acest beneficiu nemeritat are drept costuri faptul că trebuie să suportăm şi partea rea. Şi aceştia, răii, sunt tot puţini, dar relevanţi. Cu ei avem o legătură chiar mai puternică, legătura contemporaneităţii. Nu poţi lua din istorie doar nectarul zeilor, nu poţi selecta doar partea care-ţi convine, ceilalţi se uită la tine ca prezenţă în spaţiul lor de proximitate, ei nu au nici un motiv sau destul timp ca să aleagă doar partea convenabilă ţie.
Străinul are dreptate să ne pună vize sau să ne dea afară din ţara lui, pentru că partea noastră rea îl deranjează, îl ameninţă, lui nu-i putem cere să facă calcule de compensare, să pună el în balanţă ce avem noi bun, cu ce avem rău şi să facă judecăţi istorice. El se întâlneşte cu partea delincventă a românităţii şi, pentru omul simplu, ameninţarea unui delincvent în metrou este mai puternică decât emoţia estetică resimţită, eventual, în momentul când a văzut Pasărea măiastră sau Poarta sărutului.
Evident, dacă a ajuns să le vadă, căci statul român nu a făcut vreodată prea mari eforturi în această direcţie. La Hădăreni şi în alte sate unde au fost făcute linşaje împotriva unor romi delincvenţi, noi, românii buni şi înţelepţi, ne-am comportat mult mai violent decât italienii. Românii care s-au adunat să-i linşeze pe romi nu s-au gândit la ţiganii de treabă şi lunga convieţuire cu ei.
A doua problemă: sunt câţiva infractori, spunem, restul românilor sunt serioşi. Nu ştiu dacă procentul de delincvenţă este mai mare la noi decât la alţii, probabil că nu, dar în contactul cu societatea italiană, delincvenţa românilor a depăşit pragul de acceptabilitate al locuitorilor de acolo. Sigur că italienii au delincvenţii lor, mafioţii lor periculoşi, dar tipurile de infracţiuni pe care le fac româno-romii şochează prin încălcarea unor tabuuri ale civilizaţiei.
Violul femeilor bătrâne sau al fetiţelor este unul din actele ritualice care apar, de secole, mai ales în războaie, iar în civilizaţia contemporană ele şochează. Grav este că noi vedem la Ştirile de la ora 5, zilnic, indivizi care şi-au violat mama, fiica sau nepoata de trei ani, iar acest lucru nu ne mai provoacă un cutremur moral. Ne-am obişnuit cu aceste lucruri, au intrat parcă în domeniul ficţional, le eliminăm din calcul atunci când evaluăm nucleul nostru cultural identitar. Ne indignăm doar din când în când, atunci când vreo televiziune de ştiri descoperă că mor alţi domni Lăzărescu, pentru că acesta a devenit, deja, un stereotip cultural. Această scădere a pragului de sensibilitate la violenţă şi crimă ne face totuşi diferiţi de italieni, nemţi sau englezi.
Degeaba dăm vina pe jurnalişti sau politicieni, nu sunt ei principalii fabricanţi pentru starea de respingere a românilor, când este vorba de 30% din infracţiunile din Roma, nu este vorba nici de mecanismul ţapului ispăşitor, ci de o pondere prea mare a noastră pe tabloul criminalităţii. Este deja o realitate statistică, metodă statistică pe care o folosim, inconştient, şi noi când spunem că marea majoritate a românilor nu sunt infractori.
Trebuie să recunoaştem acest prag de sensibilitate joasă, această obişnuire cu crima şi violenţa, este indicator al gradului de civilizaţie. Conflictul cu celelalte societăţi se naşte din decalajul de civilizaţie, chiar dacă noi ne minţim că nu este aşa. Nivelul unei civilizaţii este dat de nivelul cel mai de jos, nu este rezultatul unei medii aritmetice, aşa cum nivelul culturii se verifică la vârf, unde tot excepţia face regula, nu media.
Trei: pe ce fundamentăm sentimentul de mândrie sau ruşine, pe ce ne bazăm? Nu este normal să ne legăm mândria şi mulţumirea de o calitate pe care nu am dobândit-o prin muncă ori talent. Ne-am născut români, aşa cum suntem determinaţi ca bărbat sau femeie, iar in interiorul categoriei românilor intră atât infractorii, cât şi geniile. Când ne împăunăm cu meritele marilor români, facem o greşeală de generalizare. Când alţii ne introduc în aceeaşi categorie cu infractorii este, de fapt, acelaşi procedeu.
Mândria de a fi român ar trebui să fie un proiect, nu o staţie terminus. Ar trebui să urmărim mereu să construim motive pentru a fi mândri că suntem români. Dacă dascălul reuşeşte în misiunea lui, dacă arhitectul construieşte frumos şi unic, dacă jurnalistul găseşte miezul întrebării sau al răspunsului, înseamnă că lucrăm la proiectul mândriei de a fi români. înţeles aşa, sentimentul de mândrie se deosebeşte radical de cel de ruşine.
Nu mai este opusul lui, devine proiect de civilizaţie şi cultură şi iese din domeniul emoţiei sau al şmecheriei. Se poate lucra la proiectul mândriei de a fi român, dar pare absurd să spui că lucrezi la proiectul ruşinii de a fi român, chiar dacă unii trag tare, fără să-şi dea seama că fac asta.
Patru: ne punem prea des întrebarea dacă suntem sau nu mândri, dar nu prea ne interesează răspunsurile. în emisiunea lui Robert Turcescu oamenii aduceau mai mult argumente când vorbeau de ruşinea că sunt români, când vorbeau despre mândrie, parcă era ceva dat, un fel de ADN de român bun, stricat în fiecare zi de corupţie, şpagă, nesimţire sau individualism. Nu cred că filosofia românului bun de la natură, dar stricat de civilizaţie, este profitabilă. Nici teoria cea cu ţapii ispăşitori- după care suntem buni, dar avem politicieni corupţi, medici şpăgari, profesori violenţi, ţigani infractori care ne fac de ruşine- nu merge.
Este simplist şi incorect, ne minţim încă o dată, ne ferim de a da un răspuns unei întrebări serioase. Mândria nu este dată prin talentele extraordinare şi valori moştenite, iar ruşinea este doar excepţia. Mândria trebuie să fie operă de civilizaţie, de zi cu zi, proiect de educare, de culturalizare, de credinţă şi promovare a valorilor. Ruşinea vine din nerealizări, din rateuri, din rebuturile acestui proiect.
Raportul dintre cele două este mereu schimbător, dar numai aşa putem lega mândria de a fi român de viaţă, de realitate. Altfel, vom considera fals că mândria vine de undeva din transcendent, doar ruşinea provine de la viaţă. Am asistat la magnifica scenă de pe stadionul din Zurich, astă vară, la meciul cu italienii, când 10.000 de oameni îmbrăcaţi în tricolor s-au ridicat de câteva ori în picioare şi au strigat minute în şir: mândru că sunt român. Am lăcrimat emoţionat, chiar dacă aveam sentimentul că nu înţeleg bine motivaţia acelor oameni. Nici acum nu ştiu, vorbeam cu noi înşine, cu italienii din tribună, cu cei de acasă sau cu elveţienii rătăciţi pe stadion.
în final, totuşi, sunt mândru că sunt român? îmi doresc să fiu mândru, adică vreau să fiu din ce în ce mai mândru. Am chiar şi un program personal pentru asta. Nu mă întreb prea des, dar recunosc că, uneori, răspunsul e Nu, dar de cele mai multe ori este DA. Spunea comicul francez Coluche, “Da, sunt mulţumit că sunt francez: Pe de o parte, pentru că sunt francez, pe de altă parte pentru că îmi place să fiu mulţumit”.
Eu sunt mândru că nu sunt infractor, că sunt profesor şi mulţi studenţi mă plac, sunt mândru că am mulţi prieteni, sunt mândru când scriu un text din care cineva învaţă sau care mângâie vreo suferinţă ori umple vreo singurătate. Alteori, nu sunt mândru de defectele şi nerealizările mele, dar această ruşine nu o transfer italienilor, nici jurnaliştilor, nici politicienilor. Italienilor, dacă m-ar întreba, le-aş răspunde: Fierro di essere Romeno.
